România s-a îmbogățit cu două titluri academice acordate de Universitatea Mang&Standford: „Doctor la înnot în minciună“ și „Mang cum laude pentru plagiat“. Corina Dumitrescu, rectorul imposturii academice, a reușit uluitoarea performanță de a demisiona înainte de a ajunge ministrul educației. Ioan Mang, xeroxul uman prins cu studii copy paste, a rezistat eroic nouă zile și a plecat. Ce s-a întâmplat? Ce forțe oculte s-au pus în mișcare astfel încât România a schimbat la educație doi miniștri în nici o lună? Cine și cum a reușit performanța să îngenuncheze guvernul Ponta, să găsească atâtea pete în „cel mai cinstit guvern“, să-l arunce în supremul ridicol?
Va trebui, totuși, să recunoaștem: a fost mâna generalului Google.
Nu s-au pus în mișcare conspirații universale, n-avem de-a face cu nici o cabală. Cele două nominalizări la educație trimise în neant s-au dovedit, culmea, monumente de ignoranță. Ei, Dumitrescu și Mang, sunt două nume învinse de propria prostie. Obișnuiți să evolueze în societăți închise, în spații perfect controlate, cu reguli falsificate, cu valori răsturnate, unde minciuna și impostura sunt mereu premiate, cei doi s-au făcut de râs în clipa în care au pășit în afara universului lor.
Dacă dai la o parte tâmpeniile din CV și biografie, nu rămâne mare lucru. Niște politruci descurcăreți, cam depășiți de vremuri și cam atât.
N-au înțeles că minciuna are picioare extrem de scurte într-o lume dezbrăcată rapid de orice secrete cu ajutorul internetului. Ei și politicienii care i-au promovat au picat testul la prima examinare pe bune realizată simplu și direct de orice particular de bună-credință. Victor Ponta are meritul de a-i fi găsit, expus și retras la timp.
Nu e bine că a încercat să înșele opinia publică, iar ca fost procuror știe că tentativa se pedepsește și ea, complicitatea la fel.
De fapt, cred că sunt primii miniștri dați jos la noi în principal datorită mobilizării pe net. Totul a început de la comentariile unor cititori, de la dezvăluiri pe site-uri de știri, de la o comunicare rapidă pe net. Mang și Dumitrescu sunt primele victime majore ale unei forțe noi pe care politicienii depășiți de vremuri n-o pot înțelege nicicum.
Este forța internetului, a unui nou model de societate civilă activă online. Aici s-au mutat centrele, sursele, ponturile și instrumentele eficiente de investigație.
De pildă, în cazul Corinei Dumitrescu, cititorii HotNews.ro au fost cei care și-au arătat nedumerirea în postări în ziua nominalizării anunțate de Victor Ponta. La articolul „Cine este Corina Dumitrescu – propunerea guvernului Ponta pentru funcția de ministru al educației, un cititor care semnează Naceaev scrie: „Universitatea Standford?! Nu cumva Stanford?…“. Alt cititor care semnează XY îi răspunde: „Și e de fapt StanDford cam ca Adibas, Panasoanic, Mike şi alte mărci de renume internațional :)“.
De aici până la o solicitare oficială trimisă de reporterul HotNews.ro, Attila Biro, Universității Stanford n-a mai fost decât un pas. HotNews.ro nu are puterea și influența unei televiziuni de știri, dar nu poate fi ignorat. Răspunsul universității americane publicat de HotNews.ro a fost urmat de noi explicații din partea Corinei Dumitrescu, care s-au dovedit a fi tot nefericite.
Realitatea TV a continuat investigația și a demontat ceea ce s-a dovedit a fi o nouă exagerare: pretinsele studii la Institutul Hoover.
S-a creat rapid o masă critică, o presiune publică în fața căreia premierul Victor Ponta a cedat înțelept. Ideal era să caute mai bine prin CV-uri. A urmat al doilea ministru al educației: Ioan Mang. L-au dovedit plagitor în timp record, cu probe zdrobitoare și admirabilă tenacitate, doi prestigioși colaboratori ai platformei de opinii Contributors, găzduită de HotNews.ro: Ștefan Vlaston și Răzvan Orășanu. Cei doi au luat legătura rapid (tot pe net, evident, ca să nu se mai tot mire Mang, altminteri mare specialist în calculatoare) cu cercetători din Israel și Japonia. Ei sunt cei care au pus verdictul de plagiat fără drept de apel. Aceste dovezi irefutabile au fost preluate ulterior de PDL, care a exploatat politic un caz flagrant.
Oricât a încercat premierul Ponta să tragă de timp, cerând Academiei Române să se pronunțe dacă se poate undeva la calendele grecești, verdictul fusese dat deja cu probe și dovezi convingătoare, puse pe masă de Vlaston și Orășanu, de cercetătorul japonez și de către cel israelian, de programe soft, de cititori, de un public mobilizat în special online.
În aceste cazuri, televiziunile au amplificat un scandal perfect legitim, nu l-au creat în mod artificial, cum le mai stă în obicei.
„Cel mai cinstit guvern“ se făcuse deja suficient de râs în plan intern și în plan extern. Victor Ponta a realizat, probabil, penibilul situației pe care tot el o generase. Să aștepți verdictul Academiei într-un caz banal de copy paste e ca și cum ai întreba la NASA dacă e adevărat că Pământul se învârtește în jurul Soarelui.
Adică plagiatul este, de regulă, ceva de domeniul evidenței. E suficient apelul elementar la bunul-simț.
Cum s-a ajuns, totuși, aici? Partidele românești nu s-au adaptat la transparentizarea totală a societății, nu au înțeles încă forța internetului și noua societate civilă mutată în online. Politicienii pot controla televiziuni, pot manipula, pot minți o vreme, dar nu pot cenzura tot internetul. În paranteză fie spus: remarcabile eforturile Antenei 3 de a spăla cu tone de detergent cele două cadavre politice. Din fericire, manipulările s-au dovedit perfect inutile.
Nu mai pot reduce o întreagă societate la tăcere. Cele două nominalizări eșuate la educație mai arată că partidele vor trebui să se adapteze la un nou tip de societate, la democrația interactivă, dacă vor să supraviețuiască. Informațiile circulă astăzi cu viteza luminii, sunt accesibile oricui și oricine le poate propaga fără să aibă neapărat nevoie de un ziar propriu sau acces într-un studio TV.
Nu mai pot fi cenzurate la fel ca acum zece ani, pe vremea guvernării Năstase. Tăcerea de atunci nu mai e posibilă azi.
Televiziunile au încercat în câteva rânduri să boicoteze dezvăluiri sau anchete incomode apărute online. Cazul vizitei lui Geoană la Moscova este cel mai elocvent. Atunci, posturile TV au ignorat aproape trei zile un mare subiect. Însă, adevărul, odată eliberat pe site-uri, rețele de socializare, bloguri etc. nu mai poate fi oprit.
Și dacă adevărul este că Universitatea Mang&Standford are mai mulți absolvenți decât ne putem imagina? Dacă adevărul trist este că Mang și Dumitrescu sunt doar primii dintr-o listă? Dacă impostura și minciuna au colonizat, de fapt, în masă critică politica românească, inclusiv „cel mai cinstit guvern“? Dacă se vor mai fi găsit miniștri prin guvernul Ponta abonați la titlul „Mang cum laude pentru plagiat“ și „Doctor la înnot în minciună“? Și dacă se va dovedi că avem de-a face cu un fenomen? Premierul Victor Ponta a setat un standard, a stabilit precedente.
Corect ar fi să țină seama de ele și pe viitor, să rămână consecvent și să înțeleagă că ochiului vigilent al generalului Google nu-i scapă prea multe, nici măcar propria biografie.
Dan Tapalagă
HotNews.ro
