Un guvern care cade constituțional

Să reluăm povestea de unde am lăsat-o în februarie 2012. Spuneam atunci că soluția aleasă de Traian Băsescu – aceea de a-l copia pe Emil Constantinescu – este la fel de riscantă pentru dânsul și pentru partidul său ca și cea originală. Aflat sub presiunea străzii, a opiniei publice, a instituțiilor internaționale și a clasei politice, Traian Băsescu a ales un om tânăr, netrecut prin alegeri, cu o structură solidă în spate, pe care l-a propulsat în funcția de prim-ministru – exact cum procedase și Emil Constantinescu în decembrie 1999. Soluția din 1999 a fost Mugur Isărescu, sprijinit de temeinicele structuri ale BNR. Soluția din 2012 a fost Mihai Răzvan Ungureanu, sprijinit de – uneori – eficientele structuri ale SIE. A apela la non-politicieni pentru a rezolva o problemă politică este proba unui profund dispreț față de mecanismele democratice.
Într-o democrație, partidele conduc.
Problema politică a României din februarie 2012 era că majoritatea parlamentară – alcătuită din legitimi, resturi și lesturi – nu mai putea conduce, iar opoziția nu putea încă să preia puterea. Decizia lui Traian Băsescu a ușurat formarea unei noi majorități parlamentare și a accelerat procesul de disoluție a partidului de guvernământ.
În ciuda a ceea ce scriu sicofanții, curtenii și  – vorba lui Toader Paleologu (care probabil va rămâne printre ultimii mohicani ai Partidului Democrat) – „pleșcarii“, căderea prin moțiune de încredere parlamentară a guvernului MRU nu este nici lovitură de stat, nici act de trădare, nici înlăturare politică. Este pur și simplu efectul deciziilor succesive ale președintelui. Dl. Traian Băsescu a salvat PD de la neintrarea în parlament în 2000, l-a adus la 33% în 2008, iar acum are toate șansele să-l trimită din nou undeva pe la 10-15%. Ce pierde PDL nu conduce la creșterea excesivă a USL (PDSR în 2000), ci la intrarea masivă în parlament a unei creaturi (PRM în 2000, PPDD în 2012).
Pediștii de frunte îl acuză pe Mihai Răzvan Ungureanu. În afară de o suavă naivitate politică (nu poți să fii sprijinit în parlament de o formațiune politică și să te declari membru al alteia sau să începi să-ți construiești o a treia), Mihai Răzvan Ungureanu nu are nici o vină nici în succesul moțiunii de cenzură, nici în disoluția PDL. Pur și simplu, MRU nu era și nu este membru al PDL (dar conducea guvernul lor), deci nu are acces la nici unul dintre mecanismele lor interne. Când pedeliștilor au început să le fugă candidații pentru alegerile locale și parlamentarii, MRU nu avea nici un instrument – și, cum a dovedit, nici cheful – să-i oprească. În comportamentul său, MRU a fost loial celui care l-a numit: nu nomenclaturii de partid, nu alegătorilor, nu aleșilor locali, ci președintelui.
Era perfect previzibil. Nu m-am așteptat ca procesul să fie atât de rapid, nu m-am așteptat ca MRU să fie atât de adolescentin încât să amenințe partidele cu revoluții pe hârtie. Oricum – așa cum scriam și în februarie 2012 -, rezultatul deciziei strict personale a președintelui ar fi fost același – mai devreme sau mai târziu.
Iată ce scrie dl. Vladimir Tismăneanu, un excepțional profesor de științe politice, dar care are unele dificultăți în a înțelege viața politică reală: „A fost ratată o mare șansă pentru România. Guvernul Ungureanu nu a căzut pur și simplu, în condiții de previzibilitate politică proprii unei democrații consolidate, a fost înlăturat“.
Paragraful poate fi rescris mai simplu, dar mai realist astfel: „Am văzut o nouă șansă pentru democrația din România. Guvernul Ungureanu a căzut, previzibil, atunci când nu a mai avut majoritate aritmetică în parlament. Aceasta este o democrație consolidată. Când regulile se aplică indiferent de persoane. Guvernul Ungureanu, construit în culise, a picat la votul parlamentar. La lumina zilei“.
Cât despre construcția guvernului Ponta, mâine, în același loc.