O eroare: sacrificarea proprietarilor

Guvernul Ungureanu a intrat cu grația elefantului în restituirea proprietății, o temă fragilă și complicată. A pășit cu stângul propunând limitarea despăgubirilor la 15% din valoarea imobilului, eliminarea restituirii în natură și eșalonarea plăților pe mai mulți ani (10 – 12!). Aceste idei bizare, provenite, culmea, de la cineva care se pretinde de dreapta, au avut darul să scoată din minți surprinzător de multă lume. Situația pare, la prima vedere, fără ieșire, însă guvernul Ungureanu n-a făcut decât să-și tragă singur un glonț în picior.  
Mai întâi, s-au oripilat, pe bună dreptate, proprietarii. Adică vii tu, stat, și-mi spui că mai am de luat 15% după ce mi-ai întreținut două decenii iluzia că voi primi înapoi totul, după ce ai participat, statule, la jefuirea fondului de despăgubiri! Cine plătește rate împovărătoare, cine muncește pe brânci din generație în generație să-și ridice o casă îi înțelege perfect. Pentru proprietari, ceea ce le propune azi statul-prădător înseamnă a patra naționalizare, un act frustrant de discriminare și ceva dispreț la finalul unei povești care se încheie prost după 20 de ani.  
Apoi, propunerea guvernului, aflată deocamdată în faza de dezbateri publice, i-a enervat pe maghiari, parteneri în coaliția aflată la guvernare. De la ministrul finanțelor, Bogdan Drăgoi, aflăm că româno- catolicii s-ar număra printre marii beneficiari ai despăgubirilor, cam jumătate din sumă. Însă, maghiarii, numărând aproape un milion de româno-catolici, își vor înapoi locașurile de cult și bunurile bisericești furate de comuniști. Asta așteaptă ei, nu bani.  
Ajunși în acest punct, apare altă problemă: dacă le dai româno-catolicilor bisericile, sar prelații ortodocși zece metri în sus. Te afurisesc în plină campanie. Alt hectar de voturi pierdut. Dacă nu le dai, fac ungurii scandal, rup coaliția și pun în mișcare un puternic apărat de lobby. În final, te poți trezi înfierat, tot pe bună dreptate, în Congresul american pe motiv că persecuți o minoritate religioasă și cu o groază de oameni care-ți cer socoteală. Nici așa nu e bine.
Prin urmare, va trebui să cedezi undeva. Dacă te încumeți la restituire în natură, nu vei scăpa de fulgerele Bisericii Ortodoxe. Dacă n-o faci, te vor ajunge blestemele proprietarilor vexați că i-ai dus cu preșul 20 de ani.  
Simțind miros de sânge, USL s-a infiltrat vesel în armata răsculaților, cerând nici mai mult, nici mai puțin decât o comisie parlamentară de anchetă la ANRP (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților). Obrăznicia rezultă din realitatea că devalizarea Fondului Proprietatea a debutat sub liberali, a continuat sub pesediști și a fost desăvârșită de pedeliști. În tot cazul, orice anchetă parlamentară pe tema proprietății trebuie să înceapă din bun-simț cu Ion Iliescu. Originea răului zace chiar aici, la vârful USL, în marele adversar al „moftului“ numit proprietate, în idolul chiriașilor.  
În tot cazul, USL va exploata la maximum dezastrul la care a contribuit din plin. Dacă guvernul zice că nu sunt bani, acuză clientela PDL că i-a furat. Dacă identifică totuși resurse se cheamă că ia de la gura săracilor și pensionarilor. Și uite așa mai zboară niște voturi pe geam. Am mai văzut filmul ăsta la sfârșitul guvernării CDR, când inițiatorii legii de restituire – țărăniștii cu Vasile Lupu în frunte – erau răstigniți la Marius Tucă Show.   
Statul, la rândul său, se vaită că e strâns cu ușa de CEDO. Ministrul finanțelor a pus pe masă niște cifre amețitoare, numai bune de speriat poporul. Dacă nu ar limita despăgubirile, se dau peste cap toate socotelile și adio Tratat Fiscal, adio deficit ținut în frâu, se prăbușește bugetul țării. Dacă limitează plățile la 15%, ceea ce și face, atunci e obligat să elimine restituirea în natură, altfel va pierde noi procese pe motiv că face discriminare între categorii de proprietari.   
În fine, pe lista marilor nemulțumiți intră și CEDO. Curtea de la Strasbourg s-a săturat până peste cap de cohortele de petenți din România și de indiferența crasă a statului. Fiind totuși vorba de un drept fundamental al omului, dreptul la proprietate, CEDO a pus piciorul în prag. A suspendat prin 2010 judecarea cauzelor românești referitoare la proprietate, obligând statul român ca în termen de 18 luni să pună pe roate un sistem funcțional și eficient de restituire. Termenul expiră în iulie.  
Ce putea face, totuși, guvernul Ungureanu, presat de acest cor imens de nemulțumiri? Cum putea dezamorsa această bombă cu fitilul aprins lăsată moștenire de guvernul Boc și de altele dinaintea lui? Avea soluții? Mai poate face ceva? În primul rând, poate să mai aștepte puțin. Mai poate solicita CEDO o derogare de încă șase luni – perfect legitimă – pentru a ieși de sub presiunea electorală. Nu poți spera la decizii raționale, la soluții bune în plină isterie de campanie, când toată lumea urlă. Poate, apoi, imagina fonduri speciale destinate despăgubirilor, în care să colecteze o parte din bani din privatizări pentru a ridica puțin plafonul ridicol de 15%.
Poate majora taxele pe proprietate și așa penibile, poate mări puțin redevențele de exploatare a resurselor, poate gestiona mai bine resursele publice, poate manifesta mai mult curaj în raport cu Biserica Ortodoxă. Poate face, în fond, o mulțime de lucruri pentru a-și respecta ceva mai onorabil o clauză vitală din contractul cu cetățenii săi: respectarea dreptului la proprietate, din categoria drepturilor fundamentale, până la urmă temelia unei societăți democratice.