Eu nu, mulţumesc.

Eu nu sunt reprezentată de cei care sunt acum în stradă.
Nici de cei violenţi, nici de cei paşnici, nici de revoltaţii de profesie, nici de pensionarii obosiţi, nici de curajoşii indignaţi nevoie mare. Să nu îndrăznească cineva să afirme că ceea ce se întâmplă acum pe străzi este imaginea întregii Românii.
Analişti foarte deştepţi vorbeau marţi pe toate canalele de televiziune în numele meu. Eu nu am delegat pe nimeni să-mi strige nemulţumirea în piaţă, deşi îmi pasă şi mie dureros de mult de această ţară.
Eu nu am experienţa acestui mod de acţiune, eu nu am cultura violenţei, eu nu am timpul şi energia necesare pentru a protesta în stradă. Eu încerc zi de zi, opt sau zece ore, să îmi fac cât mai bine munca pentru care sunt profesional pregătită, eu îmi educ copiii în virtutea valorilor în care cred, ca şi cum am trăi într-o lume a meritocraţiei, ca şi cum educaţia încă mai contează, eu încerc să ofer şi să cer corectitudine prin fiecare gest social.
Încerc să-mi iau bilet de câte ori urc în tramvai, să nu arunc mizeria pe jos, să nu dau şpagă, să separ gunoiul menajer în pungi, să iau bonul fiscal de la spălătoria din colţ, să fiu ambasadorul îndârjit al ţării mele de câte ori am prilejul să fiu în străinătate sau să invit în casa mea străini. E puţin? Poate. „Mai înainte de a te întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă-te ce faci tu pentru ţară“, spunea JF Kennedy. Ce-ar fi să ne uităm fiecare în ograda proprie, măcar un pic, poate vom înţelege de ce nimic nu mai funcţionează cum trebuie. Şi să începem cu munca. Dacă eu respect statul plătindu-mi toate impozitele la timp, aş avea pretenţia, modestă, să fiu la rându-mi respectată. E mult?
Eu nu sunt mai puţin dezamăgită politic decât marea mulţime onestă a nemulţumiţilor zilei, însă eu nu cred că aceasta e soluţia.
Eu nu cred că doborând şi desfiinţând în acest mod instituţii sau oameni, ceea ce am pune în loc, pe un asemenea teren mistuit de violenţă, va creşte sănătos.
Eu nu cred că venind direct din stradă, poţi fi expert în toate. Dacă zi de zi, de ani încoace auzi vorbindu-se de inflaţie, de buget şi de asigurări sociale, dacă trăieşti pe propria-ţi piele toate privaţiunile şi frustrările decurgând din acestea, asta nu înseamnă că le şi înţelegi, asta nu te transformă automat într-un expert financiar, într-un fin sociolog, într-un analist macroeconomic şi, mai ales, nu înseamnă că ai soluţiile.
Respectul pentru adevăraţii profesionişti şi aprecierea lucrului bine făcut de fiecare la locul săi îmi pare că sunt estompate acum de atracţia nefastă faţă de sclipici şi zornăieli de vedete ori aşa-zişi politicieni.
Eu nu vreau ca la următoarele alegeri, când vor fi ele, comasate sau nu, anticipate sau nu, să fiu nevoită să aleg între PDL şi USL. Eu vreau o alternativă. Am votat şi voi vota de fiecare dată şi îmi asum alegerea făcută.
Mă informez şi încerc să gândesc în afara magiei televizorului.
Eu nu doresc ca prin forţa maselor revoltate să se obţină ceva, orice. Politicienii de duzină care clamează acum schimbări radicale profitând de presiunea unor mase de oameni, poate oneste sau poate dubioase, dar cu siguranţă înfierbântate de televiziuni sau de momentul pseudoeroic, ar trebui să se gândească de două ori.
Cât de mare trebuie să fie „gălăgia“ ca să cadă un guvern? Dar un preşedinte? 1.000 de oameni ajung? Sau poate 10.000? Câte oraşe ar trebui să se agite? Şapte ajung? Şi câte zile? Vreo patru-cinci, cam aşa? Nu ar trebui să uite curajoşii din opoziţia patetică de azi că astfel s-ar crea un precedent, că aceeaşi măsură li s-ar aplica şi lor şi oricui dacă ar ajunge la putere. Cu aceeaşi măsură ar putea fi judecaţi mâine: furia mulţimii, fără argumente, fără obiective, amorfă şi încărcată de ură difuză.
O petiţie dacă aş face şi aş strânge o mie de semnături, pentru a cere ceva, nu atât de radical precum schimbarea guvernului, ar trece neobservată, nu-i aşa? Un telefon, un e-mail, o scrisoare sau o mie de scrisori adresate parlamentarului pe care l-am votat nu ar avea nici un efect, nu-i aşa? O cerere decentă, o simpatie declarată faţă de o personalitate controversată, o obiecţiune la un proiect legislativ nu ar provoca nici cea mai mică tresărire politică dacă ar fi adresată în mod civilizat, chiar de acelaşi număr de oameni care sunt acum în stradă. Eu nu vreau să cred că aceasta este calea. Hai să mai sperăm!
Eu nu doresc alt sistem politic, dictatura am încercat-o, deocamdată democraţia (liberală, dacă se poate) îmi este suficientă. Oricât de hulit ar fi parlamentul (celor care îl populează de douăzeci de ani încoace) sau partidele politice în totalitatea lor, fără acestea nu ştiu să poată funcţiona cât de cât o firavă democraţie. Mecanismele şi pârghiile de control însă, da, ar trebui schimbate radical.
Eu nu cred în sistemul acela în care de câte ori mă nemulţumeşte ceva, îmi iau cojocul în spinare, o pancartă, o bâtă, o piatră, ceva, şi ies în piaţa mare sau blochez un drum public să îmi strig revolta sau indignarea. Eu ştiu să citesc şi să scriu, mai şi gândesc, eu vreau să-mi aleg oamenii politici care să mă reprezinte, iar dacă nu o vor face, vreau să le pot cere socoteală! Vreau să am pârghiile necesare pentru a le cere socoteală.
Am învăţat să citim şi să scriem, am învăţat să conducem un automobil, am învăţat să folosim calculatorul, să căutăm orice pe internet, e oare atât de greu să învăţăm să ne exprimăm idealurile, convingerile sau păsurile altfel decât prin răcnete? Sau altfel nu vom fi auziţi?
Eu vreau să-mi exprim opţiunile politice într-un sistem democratic funcţional, prin vot. Eu vreau să am alternative în alegerea celui care mă va reprezenta, eu vreau să mă pot informa cinstit despre acela, eu vreau să am pârghiile necesare pentru a-l sancţiona dacă m-a minţit.
Iar în rest, aş vrea să nici nu ştiu numele premierului, să pot să îl uit, să nici nu mă intereseze… cândva, într-o ţară normală, în care toate mecanismele funcţionează, în care uriaşa roată a economiei se învârte de la sine, produce şi consumă, în care justiţia judecă drept şi orb, în care profesorii te învaţă, doctorii te vindecă, poliţiştii te apară, funcţionarii te îndrumă, iar statul se preocupă doar de infrastructură şi de acei câţiva care au cu adevărat nevoie de asistenţa sa.
Eu nu sunt reprezentată de cei care strigă în piaţă acum.
Nu, mulţumesc.
• Rodica Ardelean HotNews.ro