21.7 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiCine a fost Nicu Ceaușescu? Ispita comunismului dinastic (II)

Cine a fost Nicu Ceaușescu? Ispita comunismului dinastic (II)

Înconjurat de activişti nevertebraţi, care de fapt îl detestau, dar depindeau de el, şi pe care, la rândul său, îi dispreţuia, Nicu Ceauşescu (foto) nu a reuşit de fapt să-şi întemeieze, precum tatăl său în anii ’50, o bază în aparat. Poate că, de fapt, ceea ce i-a lipsit a fost fanatismul, convingerea că are Istoria de partea sa, atracţia morbidă pentru putere. O savura, neîndoios, dar nu era un „true believer“. În unicul său interviu de după prăbuşire, recunoştea falimentul utopiei comuniste. Se îmbăta cu whisky, nu cu tezele lui Marx şi Lenin. Propun aici un exerciţiu de psihobiografie, o incursiune în ceea ce mi se pare a fi fost universul spiritual şi sufletesc al celui care, la un moment dat, a ajuns al treilea om ca putere în România, după Nicolae şi Elena Ceauşescu. Dar şi o introspecţie, o căutare de sine, o tentativă de a vedea cine eram eu atunci, cum au mers drumurile noastre în direcţii atât de diferite. Cine erau colegii noştri, ce s-a petrecut cu ei. Cum a prins fiinţă scenariul comunismului dinastic.

 Colegi din clasa I

 L-am întâlnit prima oară pe Nicu în septembrie 1958. El era în clasa I „B“, eu eram în „A“ la Şcoala Medie Mixtă „Dr. Petru Groza“ (numele îl primise în luna iunie a acelui an, ca parte a „eternizării memoriei“ celui mai influent „tovarăș de drum“ al comuniştilor din România).  Între colegii şi colegele sale: Lena Răutu (fata dictatorului ideologic al partidului), Ioana Pintilie (fata lui Pantiusa şi a Anei Toma), Dan Năstase (după ani l-am revăzut, era şeful Protocolului prin 1994 la Cotroceni, eu mersesem să fac un interviu cu Ion Iliescu pentru cartea mea despre comunismul românesc), cred că şi câţiva fii de înalţi ofiţeri de securitate. În clasa mea erau Vasea Borilă (fiul lui Petre şi al Ecaterinei, fratele Iordanei, viitoarea soţie a lui Valentin Ceauşescu), Ghiţă Goldberger (tatăl său, militant din clandestinitate, era director adjunct al Institutului de Istorie a Partidului), Svetlana Șchiopu (fiica lui Bucur şi a Ursulei Șchiopu), Andrei Manoliu (fiul directorului de la Spitalul „Elias“), Vova Văleanu (tatăl său era traducătorul din rusă al lui Gheorghiu-Dej, mama sa, ucraineanca de origine din URSS, Valentina, era lector de rusă la ASE, pe atunci ISEP „V.I. Lenin“), Florica Jebeleanu, cu care eram vecin de stradă, pe Grigore Mora (ca şi cu Ioana Pintilie). Învăţătoarea lui Nicu era româncă, doamna (adică „tovarășa“) Munteanu. A noastră era o relicvă a Şcolii Ruse, Olga Alexandrovna Dominte. Cu şapte ani mai devreme, fusese învăţătoarea surorii mele, Rodica. Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar era o fiinţă extrem de aspră şi ameninţătoare. Cel puţin pentru mine, care nu ştiam ce pretexte şi tertipuri să găsesc pentru a fugi de la şcoală. Bibliotecara şcolii era o basarabeancă mereu încruntată, Lica Gaisiner, al cărei soţ lucrase cu tatăl meu la revista „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară“.

Prăbuşirea politică a tatălui meu

Anul 1958 inaugura prăbuşirea politică a tatălui meu. Anchetat sub acuzaţia de fracţionism, fostul veteran şi mare mutilat al Războiului Civil din Spania, director adjunct al Editurii Politice, şeful catedrei de socialism ştiinţific a Universităţii „C.I. Parhon“ din Bucureşti, era exclus din PMR în februarie 1960 într-o şedinţă desfăşurată la editura unde lucrase începând din 1948. Din momentul declanşării anchetei (condusă de vicepreşedintele Comisiei Controlului de Partid, generalul de securitate Janos Vincze), tatăl meu a fost tratat ca un paria de foştii camarazi. Cu foarte puţine excepţii (familia Văleanu, familia Francisc şi Aurelia Mihai, farmacista Sanda Sauvard, prietena mamei mele din anii Războiului Civil din Spania, şi, fireşte, rudele apropiate), nimeni nu ne mai călca pragul casei. Sora mea Rodica era bună prietenă cu Gabi Gavriliuc, fiica lui Mihai Gavriliuc, membru al CC, adjunctul lui Drăghici la MAI şi şeful DIE (înaintea lui Nicolae Doicaru). Mergeam împreună cu ea la Gabi acasă, pe Muzeul Zambaccian, generalul Gavriliuc părea afabil. În 1960 era el însuşi exclus din PMR sub acuzaţia că a tăinuit legăturile din juneţe cu Frățiile de Cruce. Fusese unul dintre devotații membri ai înfiorătoarei Comisii a Controlului de Partid, acum căzuse el însuşi victimă a Marelui Mecanism. A fi exclus din partid echivala cu o excomunicare. Simplul „Bună ziua!“ adresat unui exclus implică un mare risc.
Spun asta pentru că, în perioada 1963-64, când tatăl meu era încă exclus din partid, deci era un pestiferat, Nicu a venit de câteva ori la mine, a stat la prânz, a mâncat omletă gătită de bunica mea. Este greu de crezut că nu se ştia acasă unde merge, cu cine se vede, cu cine se plimbă etc. Tatăl meu m-a chemat într-o seară şi, pe un ton cât se poate de calm, mi-a spus: „Ar fi preferabil să te întâlneşti cu Nicu Ceauşescu în altă parte, nu la noi acasă. Sunt cărţi şi reviste de tot felul aici, cine ştie ce va povesti el acasă“. Am înţeles, m-am conformat, Nicu nu a mai trecut pe la noi. Am mers însă eu cu el la ştrand, prin parcuri, cu bicicletele la Băneasa, conversând despre tot ce puteau discuta doi adolescenţi în vârstă de 13 ani. Îmi povestea despre filmele occidentale pe care le vedea la studioul „Sahia“, inclusiv „West Side Story“, unul dintre filmele sale favorite.

Unii aveau biciclete „Peugeot“, alții – Dinamo

 Mama lui Nicu era cea mai bună prietenă a mamei Lenei Răutu. Le vedeam plimbându-se pe „Jdanov“ (rebotezat Primăverii după 1962) pe Stela Moghioroş, Elena Ceauşescu, Sanda Ranghet, Natalia Răutu şi Tina Chivu. Am povestit acum câţiva ani, în „Almanahul Cațavencu“ despre vizita mea cu Nicu la bunicii săi, în vila din curtea pe care o împărţeau cu familia celui mai proeminent fiu. Casele au fost demolate la sfârşitul anului 1964, au fost construite în loc vilele din Bulevardul Primăverii 50 (aceasta a fost adresa oficială a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu până în clipa căderii regimului).
Apropo de plimbări, eram cu toţii înnebuniți să mergem cu bicicleta. În fine, mărcile de biciclete erau ceea ce se pot numi status markers, indicatori de statut. Copiii de ştabi aveau biciclete Peugeot, Oscar Egg şi Condor, cumpărate de la Gospodăria de Partid, de unde îşi cumpărau, pe preţuri de nimic, haine, încălţăminte şi câte altele. Cei care porniseră devreme cu fumatul, gen Ghiţă Gheorghiu, cumpărau cartuşe de Rothmans la preţ de Carpaţi. Dacă aveai noroc şi părinţii aveau ceva bani, nu puteai spera tu, simplu muritor, decât la o bicicletă „Dinamo“, made in DDR. Mulţi colegi de la „28“ şi „24“ nici măcar nu aveau bicicletă. Ar mai fi de povestit despre deschiderea patinoarului „Floreasca“ şi etalarea patinelor străine de către odraslele nomenclaturii. Veneau acolo copiii Licăi Gheorghiu, Sanda, Ghiţă şi Mândră. Veneau Maia Patilinet, supraponderalul Florin Danalache, fiul monstrului de la Capitală, Zoia Ceauşescu, cred că şi Bebe Gaston (Ileana Marin), fiica bossului Planificării şi a soţiei acestuia, franţuzoaica Bobbie.
 Altminteri un copil sfios, rezervat, cu explozii imprevizibile de nervozitate agresivă, Nicu era fericit pe bicicletă. Bântuia cartierul în lung şi-n lat. La vremea respectivă (şi mulţi ani după aceea) avea obiceiul să-şi sugă degetul. Mai târziu, lacheii care îl linguşeau cu neruşinare în faţă, aparatcikii UTC-ului, îl porecliseră „degetarianul“. N-aş spune acest lucru dacă n-ar fi cumva grăitor pentru complexa identitate a personajului. Unul dintre efecte a fost deformarea danturii, o împingere în faţă a dinţilor de pe maxilarul superior. Am avut ocazia să citesc, în perioada lucrului la „Raportul Final“, documente semnate de şeful Sectorului Special (grupul select de medici ai protipendadei), doctorul Vsevolod Bilyk, legate de călătoriile lui Nicu, prin 1961-62, pentru tratament dentar în Elveţia. Mergea acolo împreună cu mama sa, de care a fost întotdeauna extrem de legat.
Am mai povestit cum a luat fiinţă Liceul 24. În primăvara anului 1963, părinţii mei, ca şi ai altor colegi din zonă, au fost convocaţi la directorul Liceului 28 pentru a li se solicita să-şi transfere copiii la noua şcoală din cartier. Aşa am ajuns acolo, pe strada Grădina Bordei, între Sala Floreasca şi sediul din acei ani al Televiziunii. Sunt varii ipoteze despre decizia de construire a acestui liceu. Cred că era vorba de dorinţa lui Gheorghiu-Dej de a-i aduce cât mai aproape pe nepoţii săi, practic înfiaţi. Mai mult, transferul a coincis cu schimbarea numelor de familie ale acestora din Popescu, după tatăl lor, fostul ministru al comerţului exterior, între timp divorţat de Lica şi mazilit, Marcel Popescu, în Gheorghiu.

Moartea lui Gheorghiu-Dej

Pe 19 martie 1965, eram în clasa a şaptea, înceta din viaţă „cel mai iubit fiu al partidului, al clasei muncitoare, al întregului popor“. Necrologul l-a redactat Leonte Răutu. Cu puţin timp înainte murise G. Călinescu. Ne-au dus cu şcoala să aducem „ultimul omagiu“ celui venerat în poemele pe care trebuia să le învăţăm pe dinafară drept „scumpul tovarăş Dej“. Am trecut şi eu, împreună cu Nicu, pe lângă catafalc. Pe mine m-a apucat un fel de râs isteric. Nicu m-a tras de mânecă, mi-a spus „Calmează-te, altfel o păţim amândoi“. Ceauşescu era marele maestru de ceremonii al funeraliilor, împreună cu Maurer şi Chivu Stoica. Peste câteva zile, dispărea din clase portretul lui Dej, era înlocuit cu stema RPR. În acea perioadă ne-am împrietenit, Florica, Zaza şi cu mine, cu sora lui Nicu, mai mare decât noi cu doi ani, Zoia. Ne plimbam pe străzi, mergeam în curte la Zaza, fumam în ceea numeam „cazemata“. Vorbeam despre filme, despre romane, despre pictură, despre poezie, despre muzică. Zoia ne-a spus că va muri tânără. Personajul ei favorit era prinţul Mâşkin din „Idiotul“ lui Dostoievski. De la Zoia am auzit prima oară numele lui Salvatore Adamo. La vremea aceea, scriitorii ei preferaţi din literatura română erau Ion Barbu, Lucian Blaga şi Ion Vinea. Când a murit mama Floricăi şi a lui Tudor, pictoriţa Florica Cordescu, am mers cu Zaza şi cu Zoia la înmormântare, la Cimitrul Bellu. Era prima oară, cred, când Zoia mergea cu tramvaiul. Pe Nicu această relaţie îl scotea din minţi. Fraţii săi mai mari l-au tratat întotdeauna cu o iritantă pentru el doză de condescendenţă, nu l-au luat în serios, i-au întărit astfel un complex de inferioritate care îl va mistui toată viaţa. Valentin şi Zoia au apucat şi timpurile când tatăl lor abia urca în ierarhie, iar mama lor era doar instructoare la Secţia Internaţională a CC condusă de Ghizela Vass. Nu aveau acelaşi sentiment că totul li se cuvine şi că totul le este permis precum mezinul familiei. După ce-am citit un interviu dat de Valentin acum câţiva ani, i-am trimis o scrisoare deschisă. Încercam să-i propun un dialog despre ce a însemnat dictatura comunistă din România.
• Vladimir Tismăneanu
HotNews.ro

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

13 COMENTARII