Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (1)

Pe 1 septembrie 2011, Nicu Ceauşescu, cel care a fost format, instruit, „îndrumat“ şi programat ca succesor al lui Nicolae Ceauşescu, ar fi împlinit 60 de ani.
Adulat în timpul vieţii de apologeţii dictaturii, de la Adrian Păunescu şi Nicolae Dragoş la Eugen Florescu şi Cornel Pacoste, de la Ion Traian Ştefănescu şi Ştefan Andrei la Tudor Postelnicu şi Constantin Boştină, „delfinul“ Nicu Ceauşescu a simbolizat, în cariera sa, degenerarea fatală a socialismului din România, metamorfozarea sa în direcţia satrapiei orientale de tip nord-coreean. Se putea prevedea acest lucru? Cine a fost de fapt Nicu Ceauşescu? Cum de s-a ajuns la desemnarea sa drept urmaş al celui aclamat drept „erou între eroii neamului“? Care au fost resorturile doctrinare mobilizate pentru a legitima o asemenea succesiune?
Când l-am intervievat pe Ştefan Andrei în 1993 pentru cartea mea „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc“, l-am întrebat: „În 1989, în plin val de schimbări revoluţionare în Europa de Est, pe cine mizaţi în cazul înlăturării lui Ceauşescu printr-o lovitură de palat, deci nu prin revoluţie populară?“ Răspunsul a fost prompt şi neechivoc: „Pe Nicu“. Am rămas consternat, mă întrebam şi încă mă întreb, oamenii aceia chiar nu pricepeau nimic? Mi-a explicat că opţiunea ar fi fost între detestata, terifianta Elena, pe de o parte, şi Nicu pe de alta. Aşa vedeau ei lucrurile, mamelucii, servitorii, sicofanţii şi valeţii din Comitetul Politic Executiv, de la Constantin Dăscălescu, Gheorghe Oprea, Manea Mănescu, Ludovic Fazekas, Iosif Banc, Lina Ciobanu şi Emil Bobu la Gogu Rădulescu, Suzana Gâdea, Ion Dincă, Constantin Olteanu şi Popescu-Dumnezeu. Servilismul lor nu era întrecut decât de laşitatea fără de margini şi de obtuzitatea cea mai dezolantă. Cu asemenea colegi de Comitet Politic Executiv, cum să nu creadă Nicu că era predestinat să-i succeadă tatălui sau? Cine i-ar fi putut fi rival?
Voi povesti aici, în acest serial, despre Nicu Ceauşescu aşa cum mi-l amintesc eu. Fiind politolog şi istoric al comunismului, voi încerca să descifrez semnificaţiile politice şi filosofice ale faptelor relatate. Lucrul mi se pare important şi pentru a destrăma tot felul de legende hagiografice diseminate de foştii prieteni ai lui Nicu din anii de mai târziu. Dar şi pentru a respinge demonologiile hazardate care îl prezintă drept un fel de Dracula-Junior. Până la prăbuşirea din decembrie 1989, Nicu Ceauşescu a fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR şi prim-secretar al Comitetului Judeţean Sibiu al PCR, a fost deci unul dintre magnaţii regimului, responsabil, asemenea celorlalţi activişti de la vârf, pentru perpetuarea unei dictaturi ilegitime şi criminale. Ca prim-secretar al CC al UTC şi ministru al tineretului, a condus operaţiunile de îndoctrinare a tineretului, a patronat, în spiritul „preţioaselor indicaţii“ sinistrele „şantiere ale tineretului“. Aceste fapte sunt incontestabile.
Nu pretind sub nici o formă că amintirile mele sunt ultimul cuvânt pe acest subiect, dar ele pot servi unei mai adecvate interpretări a ceea ce a fost lumea secretă a nomenclaturii, încrengăturile şi ramificaţiile de relaţii, adeseori de familie, care explică alianţele şi rivalităţile dintre diversele clanuri ale puterii. Răspund astfel îndemnului prietenei mea Lidia Bodea, directoarea editurii Humanitas, care de câţiva ani îmi sugerează să nu las atâtea amintiri nepovestite. Am fost colegi de şcoală, Nicu şi cu mine, vreme de 12 ani, mai întâi la Liceul „Doctor Petru Groza“ (fosta „Şcoală Medie Mixtă cu limba de predare rusă“) de pe strada Arhitect Ion Mincu, actualul Colegiu Naţional „Tudor Vianu“, apoi, începând din septembrie 1963 şi până în iunie 1970, la Liceul nr. 24, actualul „Jean Monnet“. În 1964, Nicu era bun amic cu Lena, fata cea mică a lui Leonte Răutu, cu alţi copii din zonă, de pildă Dinu şi Sandu Vincze, copiii cuplului Janos Vincze-Constanţa Crăciun, dar şi cu Vasile (Vasea) Borilă. Relaţiile cu Ghiţă Gheorghiu, fiul Licăi, coleg de clasă cu noi, erau politicoase şi distante. Familiile Ceauşescu şi Răutu au mers împreună, în august 1964, cu maşinile de protocol, la Paris, într-o călătorie neoficială. Ceauşescu era membru al Biroului Politic, secretar al CC, şeful Direcţiei Organizatorice a CC al PMR. Răutu era membru supleant al Biroului Politic şi şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură, omul căruia Dej îi încredinţase controlul absolut asupra culturii româneşti. În cadrul Biroului Politic, Ceauşescu şi Răutu răspundeau împreună de relaţiile cu ţările socialiste şi cu partidele comuniste din alte state. Ambasador la Paris era doctorul Victor Dimitriu, fost ministru adjunct al sănătăţii. Cel care le-a arătat Parisul a fost Tudor Vornicu, pe atunci corespondent Agerpres în capitala Frantei.
Era perioada idilei româno-franceze, premierul Ion Gheorghe Maurer, cel mai fidel şi influent colaborator al lui Dej, fusese în vizită oficială, se întâlnise cu preşedintele de Gaulle. Cred că era prima călătorie pe o durată mai lungă a lui Ceauşescu (dar şi a lui Răutu) în Vest. Până atunci fusese doar în scurte vizite oficiale, la congrese de partide comuniste. Împreună cu părinţii veniseră Valentin, Zoia, Nicu, Anca şi Lena (am o poză cu ei lângă o maşină, probabil Mercedesul familiei Ceauşescu, la Paris). La Bucureşti, la cinematograful „Patria“ rula muzicalul francez „Umbrele din Cherbourg“ cu Catherine Deneuve şi Nino Castelnuovo, pe muzica lui Michel Legrand. La radio şi chiar la televizor se dădeau cântecele unor Richard Anthony, Hugues Aufray, France Gall (Tous les garcons et et les filles de mon age), Sylvie Vartan, Jacques Brel. Începea epoca filmelor de ficţiune istorică franceză precum „Cavalerul Pardaillan“, dar şi a comediilor cu Bourvil, Fernandel, Pierre Etaix şi mai ales „Jandarmul“ lui Louis de Funes. În librăriile din centru puteau fi cumpărate cărţi din colecţia „Livre de poche“, iar în chioşcurile de ziare începeau să se găsească, pe lângă L’Humanite, ziare şi reviste precum Le Monde şi L’Express. În vara anului 1964 era emis decretul Consiliului de Stat privind amnistia deţinuţilor politici. Mii de victime ale terorii comuniste reveneau la casele şi familiie lor. O deschidere hipercontrolată, mais quand-meme, o deschidere. Mi s-a spus, dar trebuie verificat, că Nicolae Ceauşescu s-ar fi opus în Biroul Politic aceastei măsuri legate de soarta deţinuţilor politici. Nu ştiu, dar nu prea mi-l imaginez făcând figură separată, împotriva liniei decise de patronul său. În Scânteia, la a XX-a aniversare a lui 23 august, inchizitorul de partid Janos Vincze (semna Ion Vinte) îl glorifica pe Dej şi relua minciunile sfruntate despre „Trădătorul Pătrăşcanu“. Plus ca change…
Ar fi necesar de insistat asupra încrederii lui Dej în Ceauşescu. În pofida afirmaţiilor repetate şi self-serving ale lui Gheorghe Apostol, nimic nu probează că în anul dinaintea stingerii sale din viaţă Gheorghiu-Dej ar fi intenţionat să-l marginalizeze pe Ceauşescu, oferindu-i lui Apostol conducerea cadrelor partidului şi lăsându-l pe cel mai tânăr membru al Biroului Politic să se ocupe de agricultură.
Oricum, în toamna anului 1964, Ceauşescu a condus delegaţia PMR la funeraliile liderului comunist italian Palmiro Togliatti şi pe aceea la Congresul Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia. Deci, nu Apostol, ci Nicolae Ceauşescu era trimis să poarte convorbiri, în anul „Declaraţiei din aprilie“ a PMR privind problemele mişcării comuniste internaţionale, cu conducerile a două partide extrem de influente. Cu acele prilejuri, Ceauşescu a stabilit contacte care aveau să conteze mult în anii următori: cu Tito, Stane Dolanc, Vladimir Bakarici şi Edvard Kardelj la Belgrad, cu Luigi Longo, Giorgio Amendola, Enrico Berlinguer şi Giancarlo Pajetta la Roma. În vara aceluiaşi an, Ceauşescu fusese un activ participant la întâlnirile extrem de tensionate cu delegaţia PCUS venită la Bucureşti din care făceau parte Nikolai Podgornîi şi Iuri Andropov. Lui Ceauşescu i-a încredinţat Dej sarcina să ridice ultrasensibila chestiune a agenturii sovietice din România.
Un detaliu care ar trebui, cred, luat în seamă: până în 1964, Nicu lua lecţii private de limba rusă. Acest lucru în vreme ce copiii Gheorghiu începuseră de acum engleza (îl ţin minte pe Ghiţă pronunţând incorigibil „the“ ca „ză“). La şcoală, Lena, Vladi Doicaru, Andrei Manoliu, Anca Muşetescu, Dorina Onescu, Anca Cincă, Luci Csaszar, Ghiuri Fertig, Radu Stern, Ghiţă Gheorghiu, Ghiţă Olaru, Laurenţiu Năsturaş, Claudiu Bonchut, Ileana Vrejba, Florin Cleper, Victoria Andreescu, cred că şi Claudiu Popescu, eu optaserăm pentru engleză, Nicu mersese spre franceză. Profesoara care preda ambele limbi străine în primii ani a fost extraordinara Liana Voinescu, despre care pot spune, împreună cu Radu Stern, că a făcut lecţiile private de engleză inutile. Pe Nicu îl trata ca pe noi toţi, cu acel unic amestec de ironie şi delicateţe. I se spunea „Miss Long“, făcuse parte din naţionala feminină de baschet. A plecat din România prin anii ’80, s-a stabilit în California. Graţie ei, pot recita şi astăzi sonete de Shakespeare. Manualul de engleză includea texte indigeste de inexistenţi scriitori „progresişti“. Doamna Voinescu aducea propriile cărţi, ne vorbea despre Keats şi Wilde, despre Tamisa şi Turnul Londrei. În clasa a IX-a, am început cea de-a doua limbă străină. Unii au ales rusa pe care o preda doamna Călinoiu, soţia muzicologului Nicolae Călinoiu. Ştiu că au făcut rusa Nadia Rogojinschi şi Haralambis Angourakis. Cred că şi Andrei Scherman, poreclit „Profesorul“.
Câţiva ani am fost colegi de clasă, ocazional am fost şi colegi de bancă. N-aş putea spune că am fost prieteni, dar amici am fost vreme de câţiva ani. Ultima oară l-am văzut pe Nicu în 1979, cu doi ani înainte de a părăsi România. Fuma fără oprire. Cred că era conştient de o mulţime de aberaţii, nu se putea să nu fie, dar nu-şi deschidea nici sufletul, nici gura. Peste ani, când am fost invitat de un fost coleg de facultate să merg să asist la procesul lui Nicu, am refuzat. În ultimii ani, am avut des prilejul să vorbesc despre el atât în România, cât şi în Statele Unite, cu tineri istorici şi politologi. Precizez că nu mă voi ocupa de viaţa personală a lui Nicu decât în măsura în care aceasta a interferat cu situaţii şi dezvoltări politice semnificative. Nu am fost niciodată martor la vreo orgie a sa, nu am participat niciodată la „taberele de instructaj“ de la Izvorul Mureşului, nu am lucrat niciodată în aparatul UASCR ori al UTC. Mă interesează cum s-a constituit cariera sa politică, extrem de insolită şi spectaculoasă mai cu seamă după 1972, dacă şi în ce măsură şi-a construit o bază de susţinere în aparatul de partid, care au fost relaţiile sale cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. Pentru că, trebuie spus, promovarea fulgerătoare a lui Nicu a fost indisociabilă de aceea a mamei sale. Cele două cariere se desfăşurau aproape simultan, clădind fundamentul pentru ceea ce politologul Ken Jowitt a numit inspirat „the familialization of socialism“, iar unul dintre analiştii „Europei Libere“, Rene de Flers, desemna cu acurateţe drept „socialism in one family“.
• Vladimir Tismăneanu, Hotnews.ro