Trei sate şi un prinţ

Plecând într-o călătorie de documentare am fost silit să părăsesc pentru o săptămână emisiunile televizate, conferinţele de presă şi declaraţiile autorităţilor. M-am pierdut prin câteva sate transilvane izolate ca nişte fortăreţe. Verzi, frumoase şi pline de oameni. Vreau să vă spun povestea a trei dintre ele.
Mălâncrav e la 15 kilometri de drumul naţional care leagă Sighişoara de Mediaş. Porumbul creşte înalt pe acolo şi dealurile din jur sunt îngrăşate de multe livezi cu meri. E frumos locul. Pe drumul îngust şi prost care duce spre sat am jubilat întâlnind puzderie de maşini cu număr de Germania. „Vin străinii la agroturism“, mi-am spus. La intrarea în Mălâncrav e o uliţă plină de case sărăcăcioase locuite de ţigani. Am căzut în capcana stereotipului spunându-mi: „Aha, sunt maşinile ţiganilor plecaţi la muncă în Germania“. Am înaintat spre mijlocul satului şi, în praful drumului, jucau amestecaţi fotbal o adunătură de copii în trei culori: tuciuriii din naştere, arămiii de la soare şi blonzii înroşiţi. Îşi strigau unul altuia în trei limbi: ţigăneşte, română şi germană. Am prins un puşti cu părul blond şi mi-a spus că a venit din Regensburg, în vacanţă cu Oma şi Opa. Bunicii lui sunt saşi născuţi în Mălâncrav şi, laolaltă cu alte câteva sute de familii plecate imediat după 1989 în Germania, se întorc o lună pe an să-şi facă vacanţa „acasă“. E mai frumos decât în Germania şi copiii mănâncă mai sănătos. Aşa mi-a spus Oma. Am întrebat-o de ce nu stau mai mult. A arătat atunci cu degetul înspre şcoala din sat. Stătea să cadă.
Viscri e un nume celebru. Aici şi-a cumpărat prinţul Charles o casă: cea mai veche din sat, aproape 400 de ani. Din cauza asta, maşinile cu număr străin de aici chiar sunt ale unor turişti. Cei 15 kilometri până la şoseaua europeană îi faci în jumătate de oră, atât de spart e drumul. Dar turiştilor le place: se plimbă cu căruţa, învaţă să mulgă vaci şi le fotografiază pe babele care tricotează la poartă. Una dintre ele, Elisabeta Krause, are 87 de ani şi e născută în Praga. De mama ei, o ospătăriţă văduvă, s-a amorezat un negustor român din Viscri şi, în 1933, le-a adus pe amândouă în Ardeal. De atunci, Elisabeta nu a mai plecat din România. Am întrebat-o dacă nu a fost curioasă să viziteze Praga, că tot îi trec în fiecare zi turişti străini prin faţa casei. Mi-a spus că, într-o zi, au venit chiar doi cehi din Praga care i-au propus să o ducă pe gratis până acolo. Deşi i-ar fi plăcut, baba i-a refuzat: după ce oasele-i bătrâne îi sunt scuturate zece minute pe drumul spart, o dor atât de tare încât nu-i mai arde de nimic.
Seliştat e aproape, dar departe de orice. Sunt 30 de kilometri până în oraşul Făgăraş, kilometri care trec într-o oră. Nu există asfalt până în sat şi dealurile sunt pieptoase şi bântuite de urşi. Prin faţă mi-a trecut un jder. E o sălbăticie frumoasă doar pentru vizitatori, mai rari decât urşii. În sat casele sunt mari, ardeleneşti, dar oamenii gheboşiţi de izolare. Şcoala are geamurile sparte şi doctorul nu a mai trecut prin sat de două luni. Cică iarna vine şi mai rar. Dar primăria le-a construit în mijlocul satului câteva leagăne şi balansoare noi. E bine şi aşa, spun oamenii. Seliştat e cel mai trist sat în care am fost vreodată.
Fiecare dintre cele trei sate este frumos: au case vechi şi colorate, biserici-fortăreţe cum altundeva în Europa nu am mai văzut şi oameni dornici de vorbă şi de străini. Dar în fiecare dintre ele se ajunge greu cu maşina, medicii se rătăcesc arareori, iar semnalul la telefon se prinde doar în vârful dealului. Există aici o excepţie: sătenilor din Viscri li s-a construit special o antenă telefonică. A fost adusă de englezii prinţului Charles.
Şi m-am întors la oraş. A mai fost numit un ministru, iar Udrea şi Ponta s-au mai împuns o tură.