Ce rămâne din 2010. Ce va fi în 2011

Guvernarea pe muchie şi criza de lideri au definit anul 2010. Al doilea an dificil de criză economică le-a pus la încercare politicienilor români calităţile. Câţi s-au dovedit a fi oamenii timpului lor? Cine-şi va lăsa măcar umbra peste istoria acestor vremuri tulburi? Traian Băsescu a marcat al şaselea an de „preşedinte jucător“, dar a înregistrat o cădere importantă de popularitate şi o primă criză de autoritate asupra majorităţii parlamentare (cazul Ridzi). Ea tinde să se amplifice în 2011, an preelectoral. Într-un love&hate perpetuu, Victor Ponta şi Crin Antonescu şi-au dat măsura de lideri prea mici pentru proiecte mari sau soluţii credibile. Cea mai clară criză de leadership se manifestă la PDL. Deşi uzat, Emil Boc are şanse, după debarcarea sa din guvern, să-şi conserve puterea în partid, în lipsa alternativei.
Tăierea pensiilor cu 15% şi a salariilor cu 25% anunţată în luna mai de Traian Băsescu a trecut la limită: doar opt voturi au lipsit, în iunie, opoziţiei să doboare guvernul Boc. Adoptată pe muchie, această măsură extremă a spulberat mitul statului-tătuc, a produs şi încă va produce efecte politice pe termen lung şi scurt, precum şi clarificări ideologice între stânga şi dreapta. 2010 va rămâne în mentalul colectiv drept „anul marilor tăieri“ şi un moment greu pentru bugetari şi dependenţii de stat. Din cele 15% recuperate pe hârtie începând cu 1 ianuarie, bugetarii pierd în realitate mai bine de jumătate din cauza inflaţiei.
Premierul Boc pretinde că a salvat România de la dezastru şi că anul viitor economia va ieşi din recesiune. Încă e devreme pentru verdict. În tot cazul, curajul de a impune măsuri nepopulare, sinucigaşe pentru orice politician cu planuri politice pe termen lung, îi asigură încă un viitor politic, poate chiar şefia partidului.
PDL îşi alege, în februarie, o nouă conducere. Lipsit de autoritate cum e, Boc n-are competitori de anvergură, cu excepţia lui Vasile Blaga. Însă, PDL ar avea puţine şanse de redresare având la conducere un fost ministru din garda veche, candidat perdat în 2008 la Primăria Capitalei. Blaga are însă ambiţii mari şi se va lupta până la capăt. Theodor Baconschi sau Gheorghe Falcă sunt pariuri pierdute, din motive radical diferite: primul e prea sofisticat şi fără stofă de politician, al doilea e cam provincial şi cu probleme penale. Criza internă de lideri şi competenţe s-a văzut, în 2010, în alte două momente relevante: la remanierea guvernului din septembrie şi la alegerea Elenei Udrea în fruntea filialei Bucureşti – un episod tragicomic.
În 2010, toate măsurile de reformă convenite în acordul cu FMI, UE şi Banca Mondială au trecut cu greu de parlament (Legea salarizării unice, Legea pensiilor), alt proiect important fiind blocat la Curtea Constituţională (Legea educaţiei). Judecătorii de la Curtea Constituţională, Dumnezeii guvernării, conduc mica lume românească imprevizibil, cu toane, tot la limită. Din cei nouă judecători, cinci joacă, teoretic, partitura puterii, dar practic se poate întâmpla orice. Mersul reformelor, remodelarea statului depind în mod fatal de cei nouă. Guvernarea pe muchie face că România să rămână, şi în 2011, o ţară cu evoluţii economice şi politice imprevizibile.
Una din cauzele guvernării pe muchie trebuie căutată şi în votul uninominal. Parlamentarii puterii sacrifică deseori interesele partidului ca să satisfacă interese personale sau locale. Din 2008, parlamentarii se simt legaţi mai puternic de colegiul uninominal decât de partidul lor. În 2011, an preelectoral, fenomenul se va amplifica.
Majoritatea fragilă arată că nimic nu e ireversibil şi că puţinii paşi înainte pot fi oricând anulaţi de paşi înapoi. Totul atârnă de firele de păr numite UDMR şi UNPR sau de capriciile Curţii Constituţionale.
De exemplu, stabilitatea politică a depins în 2010 de micuţa armată de trădători condusă de generalul Oprea şi de câţiva lideri maghiari mai apropiaţi sufleteşte de PSD decât de PDL. Însă, partidele mici, care ţin astăzi coaliţia la putere, pot întoarce foaia în 2011 din socoteli electorale. Ce garanţii le pot oferi PDL şi Traian Băsescu? Cu ce-i poate convinge opoziţia să plece de la guvernare? Vom afla în 2011 cine are argumente mai puternice.
Criza de lideri s-a manifestat şi în UDMR. Marko Bela şi-a anunţat retragerea, după 18 ani la preşedinţia Uniunii, şi încearcă acum să-l impună, tot în februarie, pe Kelemen Hunor (43), considerat prea lipsit de experienţă şi autoritate pentru a putea să joace ceardaşul complicat al menţinerii la guvernare sub toate partidele. Pe scurt, februarie ar putea fi luna marilor clarificări interne la PDL, UDMR, chiar şi relaţia dintre PSD şi PNL se va lămuri după cele două congrese importante.
Campania electorală pentru alegerile din 2012 va începe în forţă în primele luni ale anului viitor.
Refacerea calculelor electorale relansează planul PSD şi PNL de a-l suspenda pe Traian Băsescu şi de a pune alt guvern. Dar acesta pare singurul plan al opoziţiei, subminat chiar de autorii lui. Victor Ponta se visează prea des Che Guevara, iar când se trezeşte vede că are vreo zece procente sub partid, că la cârmă sunt tot Năstase şi Iliescu şi că Antonescu stă mai bine în sondaje decât el.
Oricât de sârguincios îşi face temele, oricâte cifre şi impozitări progresive îşi vâră în cap, revoluţionarul cu ochelari se vede mereu eclipsat de regele retoricii de platou, cu freză plină şi verb gol. Marea necunoscută în ceea ce-l priveşte pe Victor Ponta este viitorul său la şefia partidului: va rezista sau va fi retras, în numele opoziţiei unite, pentru a-i lăsa cale liberă lui Crin Antonescu? Aşadar, dilema PSD şi PNL în 2010, raportată pe 2011, se rezumă simplu: separat sau împreună?
Un alt lider important, Mircea Geoană, şi-a înrăutăţit relaţiile cu partidul după ce a pierdut, în februarie 2010, şefia PSD. Viitorul său, atât la şefia Senatului, cât şi în interiorul PSD, e neclar, la fel eventuala sa plecare la Partidul Conservator. În tot cazul, revenirea în prim-plan a lui Năstase şi Iliescu în 2010 consfinţeşte criza de lideri din interiorul PSD.
 Criza de lideri noi, credibili şi performanţi este fenomenul ultimilor ani, dar criza economică l-a potenţat în 2010. S-a văzut limpede că toate cele trei mari partide şi-au epuizat resursele interne şi că între ele şi restul societăţii se adânceşte prăpastia. La 21 de ani de la Revoluţie, categorii întregi din societate nu se simt reprezentate de nici una dintre figurile sau partidele existente. Din acest motiv, apariţia unui nou partid – Albă ca Zăpada sau altul – rămâne o discuţie deschisă în 2011.   
Şi autoritatea lui Traian Băsescu a intrat în declin, după prăbuşirea în sondaje din 2010. Cu toate acestea, a rămas figura centrală din politica românească, în jurul căreia gravitează totul. Şi-a asumat şi în 2010 decizii care ţin de guvern, obligându-şi adversarii, la fel ca în trecut, să se raporteze exclusiv la gesturile sale. PDL a dat un prim semnal de autonomie în cazul Ridzi, când a ignorat indicaţiile de la Cotroceni, preferând, după model PSD, să o protejeze în parlament de ancheta DNA.
Nici în 2011 Traian Băsescu nu scapă de obsesia majorităţii, deşi legile importante au cam trecut. Eventuala sa suspendare, discuţie reluată la sfârşit de 2010 de către PSD şi PNL, se joacă în parlament.
  În primele zile ale lui 2011 are de lămurit ceva esenţial: cine vine după Boc? Problema nu e dacă premierul va fi schimbat, ci când: înainte de congresul din februarie sau după? Criza de lideri şi competenţe, manifestată vreme de trei luni în octombrie 2009 după căderea guvernului Boc la moţiunea de cenzură, se va repeta în primăvara lui 2011. Va accepta de această dată Mihai Tănăsescu? Va fi altul? Cine?
O restanţă din 2010 va fi modificarea Constituţiei, reducerea numărului de parlamentari şi trecerea la parlament unicameral.
Însă, provocarea majoră, pe lângă formarea unui nou guvern, va fi evoluţia crizei economice în Europa şi în lume. Dacă va urma un al doilea val în Statele Unite şi vor pica ţări ca Spania, Portuglia sau Italia, unda de şoc va afecta grav România. Într-un worst case scenario, orice calcul de tip economic sau politic va fi dat peste cap.
În fine, în contextul crizei economice, un rol important îl va juca războiul ideologic stânga/dreapta. Deja s-au fixat cuvintele-cheie ale acestui război. PSD acuza PDL de măsuri antisociale, de dictatură prezidenţială, retorică de tip neofascist/legionaroid. Replica ideologică a PDL este „stânga populistă nu are soluţii“ şi proclamă moartea statului social/asistenţial. Liberalii sunt în situaţia delicată de a se revendica drept adevăratul partid de dreapta, defilând însă la braţ cu un partid de stânga, o situaţie confuză speculată la maximum de PDL.
Forţarea unei dezbateri de către Traian Băsescu despre întinderea statului social în 2011 face parte din acest război mai subtil purtat în plan ideologic, care obligă partidele la poziţionări stânga/dreapta fără echivoc. În perspectiva optimistă a unei reveniri economice, lupta ideologică poate avea sens. În perspectiva pesimistă a adâncirii crizei, delimitarea stânga-dreapta va conta prea puţin. Vor câştiga cei care vor convinge că ne pot salva de la dezastru.