Cămătari şi cămătari

La jumătatea lunii trecute, opinia publică a fost contrariată – pe drept cuvânt – când şeful Inspectoratului de Poliţie dintr-un judeţ a declarat cu nonşalanţă că nu este nimic în neregulă cu practicarea cămătăriei. Omul nostru nu s-a ferit să îl cauţioneze – post-mortem – pe unul dintre cămătarii renumiţi din zonă: „De ce este interlop, pentru că dădea bani la oameni şi le lua camătă? Sunt procurori care dau bani“. Presa a vuit. Cu toţii ne-am minunat. Cum de a fost posibil ca un reprezentant al poliţiei să admită aşa ceva şi să o spună fără perdea!? Întrebarea de mai sus ar fi justificată dacă în România ultimilor 20 de ani valorile şi reperele nu ar fi fost într-atât de mult distorsionate şi relativizate.
Pe de altă parte, chiar sistemul oficial pe care l-am importat admite că banii sunt purtători de rentă. Ceea ce şeful poliţiei amintit numea pe şleau camătă noi acceptăm sub alte formule: dobândă, randament, yield, premium. Ce-i drept, cămătăria este interzisă în România, ca şi aiurea în lume. O adoptare de către statul laic a unui adevăr rostit de toate marile religii ale lumii: acordarea banilor cu camătă nu numai că este imorală, dar induce distorsiuni majore în societatea în care aceasta funcţionează. O spune creştinismul, o spune mahomedanismul, o afirmă cu tărie sute de religii orientale. Pe baza experienţei. Nu este vorba doar de un reper moral pentru lumea de dincolo. Este vorba chiar de accelerarea dezagregării societăţilor unde cămătăria se generalizează. Ceea ce ne transmit marile religii revelate este una, însă marea religie a ultimelor două secole – mamonismul – ne spune altceva: creditul este motorul economiei. Am nesocotit astfel vocile profeţilor – autorizate dacă nu din Cer, cel puţin de o istorie de sute şi sute de ani. Aşa am ajuns la datorii total nesustenabile, la active financiare de cinci ori peste activele reale, la excedente de lichiditate creatoare de bule speculative. Trăim de fapt într-o societate în care cămătăria se află chiar la baza şi în nucleul dur al sistemului. Este şi motivul pentru care zgârie-norii ridicaţi de bănci sfidează prin dimensiuni orice clădire publică sau vechi locaş de cult.
Când ştim cu toţii că băncile comerciale – la adăpostul umbrelei atotcuprinzătoare a băncilor centrale – au extins cămătăria în toate domeniile, de ce am mai fi contrariaţi de activitatea unui clan dintr-un judeţ uitat al României?! Creditul a ajuns în toate sferele de activitate şi a luat toate formele: titluri de stat, credite corporative, obligaţiuni municipale, bonduri corporative, leverage buyout, leasing operaţional, împrumuturi pentru contracte în marjă, derivate, credite ipotecare, leasing auto, credit de consum, credit pentru învăţământ, carduri de credit. Este vreun domeniu care a scăpat de sub incidenţa cămătăriei? Nu. Panmoneismul contemporan a şters cu buretele experienţa religiilor revelate şi ne-a spus altceva: cămătăria e bună. Adică exact ce ne-a zis şi domnul poliţist. Am procedat în consecinţă la extinderea creditului în toate sferele de activitate şi vom vedea cât de scump vom plăti nesocotinţa noastră. Criza seculară a datoriilor e abia la început!
Ignorăm însă peisajul de ansamblu şi ne arătăm indignaţi când un şef de poliţie cu mintea rătăcită ne spune că practicarea cămătăriei de către cine ştie ce clan este absolut normală. Poate că totuşi, până la urmă, nu avem de ce să ne inflamăm împotriva cămătarilor, cu atât mai mult cu cât aceştia au şi avantaje certe faţă de cămătarii legali, respectiv băncile comerciale. Poate că merită să le enunţăm mai jos:
Împrumută doar banii pe care îi au şi nu plâng după rezerve minime obligatorii scăzute. Îşi asumă riscul pe propriii lor bani, nefiind gambleri cu sumele deponenţilor.
Nu acordă credite cu ochii închişi unor debitori potenţial insolvabili.
Analizează dosarul de la caz la caz şi nu impun criterii rigide.
Nu au metodologii netransparente de calculare a dobânzii.
Nu practică tot felul de comisioane ascunse.
Nu fac reclamă mincinoasă. De la ei ştii cam la ce să te aştepţi.
Rareori vând creanţele unor terţi.
Execută garanţiile imediat în regim de piaţă şi nu ascund sub preş creditele neperformante.
Sunt totdeauna lichizi.
Nu dau fuga la banca centrală pentru repo şi nici nu au nevoie de facilitatea Lombard.
Nici nu cer bailout, după cum nu vor garanţii de stat la creditele acordate.
FMI nu intervine pe lângă guvern în favoarea lor.
Nu stau în cartel cu alţi cămătari şi acceptă piaţa concurenţială.
Nu au active toxice.
Nu sunt obligaţi să cumpere titluri de stat în baza vreunui acord de la Viena sau Bolintin Vale.
Spre deosebire de băncile comerciale, nu au puterea de a introduce distorsiuni majore în economie.
Lumea a fost contrariată că ditamai şeful de poliţie acţiona ca un veritabil protector al unui clan de cămătari. Ceea ce părea inadmisibil în cazul de faţă se întâmplă de facto, la nivel de sistem, în întreaga lume. Capitalul bancar a fost un privilegiat înainte de criză când s-a poziţionat strategic pentru a extrage rentă din economiile tot mai vlăguite, dar şi de la declanşarea turbulenţelor financiare când au beneficiat de ajutoare nemeritate sub pretextul stabilităţii financiare ameninţate a sistemului cămătăresc mondial. Mai-marii din politică au îngroşat şoriciul faţă de contribuabil şi au venit în sprijinul cămătarilor postmoderni. Să ne mai supărăm pe clanurile de la noi când chiar banca centrală a SUA a devenit cel mai mare falsificator de monedă din istorie întru salvarea băncilor comerciale multinaţionale?