11.4 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiAdriane, nu te judec, dar tot nu te înţeleg

Adriane, nu te judec, dar tot nu te înţeleg

Adrian Păunescu are o trecere în nefiinţă aşa cum a fost toată viaţa lui: cu zgomot, controverse, mari mulţimi, multe emoţii, puţină raţiune. Dominat de afecte, Păunescu şi-a urmărit doar nevoia mistuitoare de confirmare externă. În ciuda aparenţelor, nu a fost deloc sigur pe el. Îndoindu-se de propriul talent, de propriul destin, de capacitatea sa de a rezolva problemele majore ale vieţii, Adrian Păunescu era permanent în căutarea aprobării publice, cu cât mai înaltă pe vremelnica scară socială cu atât mai bine, cu cât mai voluminoasă, cu atât mai reconfortantă. Nu-i plăcea să stea singur cu el însuşi. Singurul său motivator era aprobarea celorlalţi. Era în stare să facă gesturi nebuneşti şi iraţionale pentru a obţine vuietul pozitiv al publicului sau zâmbetul condescendent al şefilor vremii. 

Era în stare să mute un stadion întreg de la nepăsare la entuziasm, de la melancolie la isterie, de la neseriozitate la morga oficială, doar ca să-şi dovedească sie însuşi că este capabil, că poate, că este cineva. Voinţa de a fi puternic a îngropat-o pe cea de a fi bun.

Am avut lungi şi repetate istorii personale cu Adrian Păunescu. Abia debutasem ca editorialist – la „Viaţa Studenţească“, prin 1981, înlocuindu-l pe Vladimir Tismăneanu, plecat în Spania, ca şi căpşunarii de azi – când m-am pomenit invitat la „Flacăra“ să stau de vorbă cu marele Adrian Păunescu. Discuţia a fost lungă. Ne-am dus la masă la Minion, un mic restaurant ţinut de fraţii Chivu, lângă Piaţa Amzei, foarte aproape de apartamentul lui Nichita Stănescu. Ne-am despărţit seara târziu, el urmând să plece pe undeva prin provincie. Ceva din discuţia aceea l-a impresionat, din moment ce mi-a reamintit-o după aproape treizeci de ani. Eu eram atunci într-o perioadă ciudată, probabil imposibil de înţeles de cineva trăitor într-un alt regim politic. Începusem să cred că sistemul conceptual al materialismului dialectic şi istoric, hegelianismul, kantianismul şi toate celelalte curente pe care le citeam cu nesaţ erau doar aparate lingvistice, „maşinuţe speculative“ şi nicidecum singurele forme de descoperire a adevărului absolut. Fusesem educat că sistemul conceptual marxist era cheia unică şi irepetabilă pentru descoperirea adevărului social şi politic, iar pe atunci, ca urmare a unui efort enorm de lectură, începeam să pricep că era doar o dogmă, fără nici un rol practic, altul decât de a menţine sistemul aşa cum era. Încă nu eram logic în exprimare, nu îmi era limpede deloc unde mă duce o asemenea cale, dar puteam să-mi susţin unele puncte de vedere în care credeam deja. Adrian Păunescu avea cu totul altă perspectivă: el credea sincer că sistemul socialist era mai bun decât cel capitalist, credea sincer că nomenclatura socialistă avea o misiune istorică şi că progresul economic şi social vorbea prin oamenii aceia. Credea profund că populaţia trebuie salvată prin educaţie în spiritul dogmei, dar că educaţia trebuie să fie antrenantă, entuziasmantă, spectaculoasă – aşa cum o făcea el. Se considera un soldat al partidului, care era un agent al istoriei. Acum este uşor să spui că greşea, când ai sute de canale de televiziune, zeci de cotidiane, internet în fiecare casă şi călătoreşti prin lume cât te ţine buzunarul, nu cât te ţin relaţiile cu Securitatea. Pe atunci însă aveai foarte puţine argumente împotriva lui. Ca să nu mai spun că nici măcar nu puteai să rezişti forţei supranaturale pe care o declanşa aproape la comandă.

Nu am devenit editorialist la „Flacăra“. Dacă îmi aduc aminte bine, am dat ca „probă“ un articol despre războiul sino-vietnamez, primul război adevărat între două state membre ale lagărului comunist. Nu m-a mai căutat după aceea.

L-am revăzut în vara anului 1989, într-o întâlnire încă şi mai stranie decât cea din 1982. Dar aceasta este o altă poveste. Să spun doar că Tache Brucan, pe atunci cu domiciliul forţat în Dămăroaia, credea că intelectualii cu faimă publică trebuie să se opună dictaturii lui Ceauşescu pentru a-i accelera căderea, de care nu se îndoia. Între aceşti intelectuali erau Adrian Păunescu şi Eugen Barbu.

La sfârşitul lunii august, anul acesta, în 2010, într-una din lungile convorbiri telefonice, m-a rugat să ne întâlnim. L-am revăzut într-o mică dugheană de pe lângă Piaţa Gemeni, pe o căldură insuportabilă. Nu voia decât să ştie dacă mai am acces la fonduri pentru susţinerea publicaţiilor culturale. Nu mai am. „Atunci revista va dispărea…“ – a spus el, cam fără chef. Când l-am văzut, slăbit, cu vocea încă puternică, având barba şi părul albe şi dezordonate, i-am spus că, dacă ar fi mai scund, ar semăna cu Marx la maturitate. „Da, spune el, şi după Marx a rămas ceva…“. Adrian Păunescu îşi trăia deja posteritatea, tot aşa cum şi-a trăit şi viaţa: cu zgomot, cu mase, cu vocea tunătoare.

Nu pot să-l judec. Nu el a făcut sistemul comunist, nu el l-a condus. Pur şi simplu s-a pus la dispoziţia unui sistem politic, i-a exploatat toate resursele pentru a se autopromova. A făcut zeci de mii de oameni să cânte cu entuziasm ode conducătorului iubit, aceiaşi oameni care, câţiva ani mai târziu, s-au bucurat de împuşcarea lui. Dacă o singură dată, pe un stadion, i-ar fi ridicat pe oameni în picioare să protesteze împotriva frigului, foamei şi fricii, împotriva terorii şi cenzurii, împotriva lipsei de libertate şi sărăciei, oamenii l-ar fi urmat fără şovăire. În anii ‘80 era probabil singurul din România care ar fi putut face un asemenea gest. Ar fi fost un erou al neamului. Aşa este doar controversa neamului.

Nici acum nu pricep de ce nu a făcut-o.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

75 COMENTARII