La o întâlnire de săptămâna trecută, destul de stranie după standardele bucureştene, o foarte înaltă oficialitate a politicii de azi mi-a ţinut următorul discurs: „FMI spune că vom avea creştere economică în anul 2011. Dar că această creştere economică nu se va vedea în nivelul de trai. De fapt, am ajuns în situaţia lui Adrian Năstase: între 2001-2004 România a avut creştere economică destul de alertă, dar oamenii erau nemulţumiţi de nivelul de trai. Iar noi am capitalizat electorat pe această idee. Acum, dacă la anul nu vom avea creştere economică, ce vom face? Ne vor penaliza votanţii în 2012? Vom ajunge şi noi un partid-balama ca liberalii?“
E greu să explici cuiva că bazele creşterii economice, creării de slujbe, ajustării fiscale, reducerii inflaţiei sunt profund diferite între ele. Cu atât mai greu cu cât interlocutorul nu are studii economice şi nici nu are consilieri foarte calificaţi în acest domeniu. Dar poţi explica în termeni de universitate populară ce poate face direct, atâta vreme cât mecanismele puterii executive îi sunt accesibile. Chiar dacă are o fragilă majoritate în puterea legislativă.
Creşterea economică se măsoară prin creşterea Produsului Intern Brut. Produsul Intern Brut se măsoară printr-o ecuaţie aritmetică simplă: consumul final plus investiţii plus balanţa comercială. Consumul final este consumul gospodăriilor plus consumul firmelor plus consumul statului. Investiţiile sunt achiziţiile de echipamente productive noi (nu doar transferul dintr-o mână în alta, cum este privatizarea sau cumpărarea de obligaţiuni care este de fapt o formă de economisire). Balanţa comercială este diferenţa dintre export şi import.
În diferite epoci guvernele apasă pe una sau alta dintre componente ca să obţină creştere economică. De pildă, guvernele comuniste din perioada 1968-1978 s-au împrumutat masiv pe pieţele internaţionale (inclusiv de la FMI şi Banca Mondială) şi au făcut investiţii: milioane de apartamente, mii de fabrici, sute de mii de maşini agricole, mii de lucrări publice. Gestiunea acestor investiţii a fost efectuată însă de administraţia de stat, condusă de nomenclatura politică. Astfel, au fost investite miliarde de dolari în Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, sisteme de irigaţii, industria petrochimică, industria oţelului, industria cărbunelui. Cum aceste investiţii nu produceau de fapt profit, ci continuau să coste, la un moment dat România a ajuns în încetare de plăţi. Încetarea de plăţi (prin 1981-1982) nu a fost tratată economic, ci politic: s-a intrat într-un program de plată a datoriilor externe, cu o economie care pierdea bani, o populaţie care era dependentă de veniturile de la stat şi o societate închisă. Cu alte cuvinte, guvernanţii de atunci au hotărât să taie de la componentele consum şi investiţii şi să apese pe balanţa comercială. Aceasta a devenit pozitivă, dar nu s-a mai generat creştere economică, pentru că principala componentă – consumul final – s-a restrâns prea mult şi prea repede, iar componenta investiţii a ajuns aproape la zero. Consecinţele le ştim cu toţii ca să mai revenim. Chiar şi acum mai plătim efectele acestei decizii.
Al doilea exemplu este guvernarea din 2005-2009. Aceasta a făcut exact la fel ca şi comuniştii (luminaţi sau nu) din 1968-1978. S-a împrumutat, a produs deficite bugetare enorme şi a lăsat oamenii, firmele şi administraţia de stat să consume. Deficitul comercial creştea, investiţiile au fost reduse, deşi mai mari decât oricând, gospodăriile şi firmele au trecut din starea de creditoare (cu economii) în starea de debitoare (cu datorii). Şi am luat-o de la început. Numai că acum nu mai avem societate închisă şi nomenclatură politică. Acum poţi face ajustare numai la cei dependenţi de stat: bugetarii şi pensionarii. Efectele sunt aceleaşi ca şi în cazul ajustării comuniste, numai că se referă doar la o parte din societate, nu la ansamblul ei.
Ce se poate face ?
Să te întorci la fundamente. Adică să stimulezi investiţiile (mai ales străine, că gospodăriile, firmele şi administraţia publică sunt debitoare, nu creditoare) şi să te ocupi de balanţa comercială, limitând cât poţi – deocamdată – consumul. De fapt, investiţiile străine şi balanţa comercială sunt legate strâns între ele.
Tehnic, e uşor: să creezi un post de ministru delegat pentru comerţ exterior, să-i dai un buget şi să-l pui la treabă. Acest ministru trebuie să lucreze cu matricea comerţului exterior, un tabel care arată de unde şi cât importă România masiv. Să presupunem că ministrul respectiv ştie să citească un tabel (greu…) şi constată că România importă mult din Rusia, China, Germania şi Italia. De aici încolo e limpede, cuantificabil şi eficient.
FMI îţi spune doar cum să limitezi consumul. Nu-ţi spune nimic despre stimularea investiţiilor şi balanţa comercială. Astea sunt treaba ta. Dacă rămâi numai la ajustare, ai putea obţine ceva creştere economică, dar care nu se va vedea în buzunarul oamenilor. Dacă, în paralel cu ajustarea, te ocupi de investiţii şi de comerţ exterior, poţi avea şi ajustare, şi creştere economică.
Simplu de făcut, greu de explicat.
