Cel mai şmecher din avion

Cineva micşorase în acea seară toată România şi o băgase într-un avion care decola de la Paris pentru a ateriza la Bucureşti. Principalul Îmbrâncitor al călătorilor avea cam 50 de ani, era îmbrăcat într-un costum cu dunguliţe respectabile şi purta ochelari negri de care se agăţase, întâmplător, un fir lung şi gros de aţă. Imediat după el a pătruns în avion un tânăr chelios, dar cu pieptul fertil din care, prin cămaşa trei-nasturi-deschisă, ţâşnea explozivă şi asudată o claie creaţă. „Bă“, zice către stewardesă, „da’ cât facem până la Băneasa, că m-am săturat de căcănarii ăştia de francezi?“. Pe sub vecinătatea lui păroasă, care blocase interogativ culoarul, se strecură o domnuţă slăbuţă care se ferecă îndată în paginile unei cărţi. Stingher, ca elefantul printre porţelanuri, apăru şi moşul împreună cu baba lui îmbrobodită cu un batic solid şi cenuşiu. Dar, în înghesuiala avionului, baba scăpă din mâini un şal mătăsos, cadoul cu care copiii încercaseră pe aeroport să-i mai înduplece lacrimile. „Ho, bă mamaie, nu te mai înghesui aşa!“, se auzi dinspre pieptul fertil împăroşat.
După ce stewardesele, românce poliglote, dizolvară busculada, o călătoare, calmă şi zâmbitoare, îl mătură de pe culoar pe  Împăroşat cu un „mă scuzaţi“ cântat în tonalitatea unei tigroaice torcând. „Doamnă, vă puteţi aşeza aici“, îi spuse amabil un alt bărbat, care subliniase până atunci într-un manual de medicină. Întârziaţii au fost doi tineri frumoşi. De braţele lui sculptate de muncă atârnau mai multe plase, iar pe mâinile ei înroşite şi umflate se odihnea un prunc, frumos ca un fluture. Zâmbeau şi tot spuneau „mă scuzaţi, mă scuzaţi“.
În ultimii ani, România a devenit o piaţă atractivă pentru companiile aeriene low-cost. O piaţă dominată la începuturile ei de singura companie aeriană autohtonă, parte a portofoliului de afaceri al unui cetăţean român „specia-lizat“ în contractele cu statul în domeniul asfaltării. Presa a menţionat în câteva rânduri legăturile cu miniştrii liberali, precum şi faptul că profitul obţinut din asfaltarea drumurilor româneşti a fost folosit drept bază de dezvoltare a companiei aeriene. Dar, odată cu intrarea pe piaţă a jucătorilor străini, problemele de management şi o aparentă lipsă de viziune au început să fie vizibile. În plus, criza economică a găsit o companie cu datorii importante la stat a căror satisfacere prioritară a dus la întârzierea plăţilor către alţi furnizori. Iată cum, deşi beneficiază de o creştere a cifrei de afaceri, singura companie aeriană low-cost românească, Blue Air, a fost declarată de către Tribunalul Bucureşti ca fiind insolventă.
Dar reprezentanţii companiei au contestat decizia Tribunalului, sugerând că este parte a unui atac la adresa imaginii liniei aeriene. Într-adevăr, se pare că decizia este discutabilă, datoriile pentru care a fost declanşată procedura de insolvenţă fiind stinse în acest moment. Situaţia este în curs de clarificare însă, fie că este vorba despre o bâlbâială a justiţiei, fie de o manipulare a ei, implicaţiile sunt la fel de grave. Folosirea justiţiei ca muniţie, nu ca arbitru, într-un conflict – altfel natural în mediul concurenţial capitalist – pe o piaţă atât de importantă pentru românul obişnuit nu este decât un alt episod din povestea statului român, care nu ordonează, ci se subordonează diverselor interese particulare.  
Dintotdeauna în ţara noastră au domnit „şmecherii“. Cel mai şmecher din tot avionul era Îmbrâncitorul în costum, care a cumpărat, în timpul zborului, parfumuri de aproape 700 de euro. Îşi flutura mândru cardurile şi vorbea tare ca să fie sigur că este remarcat. La început oamenii au fost impresionaţi, apoi au început să chicotească şi au sfârşit râzând pe faţă. Aşa se întâmplă în România: şmecherii rămân cu parfumul şi noi, ceilalţi, rămânem cu râsul.