Avem miniştri care vor să plece, dar rămân. Avem apoi miniştri care n-au vrut să fie demişi, dar demisionează. Ceva de neimaginat: Caragiale trăieşte. Remanierea guvernului are sens dacă în locul unor miniştri slabi vin alţii mai buni. Ce logică are ce ne propune Boc? Din cei şase miniştri schimbaţi, cel puţin trei arată că se poate şi mai rău: Ariton la economie în locul lui Videanu, Tabără la agricultură în locul lui Dumitru şi Ialomiţeanu la finanţe în locul lui Vlădescu.
De pildă, Dumitru de la agricultură zice că l-a chemat Boc joi dimineaţă, i-a mulţumit frumos şi i-a spus că n-are nimic să-i reproşeze. Şi atunci, care-i mişcarea? Nu era vorba că remanierea se va baza pe o evaluare, pe bla, bla, bla? Bla, bla, bla a lipsit, dar l-au mazilit.
Parcă să enerveze în mod special Bruxellesul şi pe comisarul român pe agricultură, Dacian Cioloş, Boc schimbă un tehnocrat desăvârşit cu un politician din cretaciul iliescian: Vale-riu Tabără, fost ministru al agriculturii în cabinetul Văcăroiu, fruntaş PUNR pe vremurile când naţionalismul de tip vadimist încă se vindea bine, om conectat bine la afacerile din agricultură, deci cu potenţial. Cu el, PDL poate avea garanţia că la toate comenzile politice, de azi încolo, va avea cine să răspundă. Miza o constituie cele câteva miliarde de euro pompate de Bruxelles în agricultura românească, fonduri europene de împărţit către clientelă în următorii ani.
Sacrificarea lui Dumitru fără explicaţii arată că, în România, miniştrii tehnocraţi n-au nici o şansă în guverne politice. O fi devenit Videanu nesuferit şi simbolul corupţiei nedovedite, dar urmaşul său vine de la Sibiu cu o reputaţie penală şi mai bine consolidată. În anturajul lui Ariton din lumea oamenilor de afaceri locali găsim personaje suspecte de trafic de carburanţi în perioada embargoului şi alţi dalmaţieni locali. Ariton se lăuda prin 2008 că i s-a propus funcţia de ministru al economiei, dar că atunci a cedat în favoarea altuia. Galant, Videanu se dă el astăzi la o parte să-i facă loc amicului de la Sibiu.
Însăşi demisia lui Videanu e un mister, nu ştim exact de ce o face. Fostul ministru n-are nimic să-şi reproşeze, dimpotrivă.
Mai spune apoi – am discutat asta cu el joi seară la postul B1 TV – că şi-a depus mandatul încă de acum trei luni, că joi dimineaţă a vorbit ultima dată cu Traian Băsescu pe teme energetice, dar că nu i-a spus că seara va demisiona. Se poate aşa ceva? Unul dintre cei mai importanţi miniştri nu-l anunţă pe şeful statului că va părăsi funcţia, deşi are ocazia să o facă exact în ziua demisiei?
Toate acestea sunt indicii clare că Videanu n-a demisionat, n-a dorit vreodată să plece, ci a fost demis sub presiune. În ultimele luni, s-a agăţat cu disperare de funcţie, explicând peste tot că guvernul e perfect şi că n-are ce să-şi reproşeze. Atunci, de ce a plecat? De dorul muncii la partid, cum susţine public? Îl vedeţi pe Videanu îngropat la sediul din Modrogan în sondaje de opinie şi organigrame de partid, făcând instrucţie cu baronii locali, decuplat total de puterea executivă? Ăsta să fi fost visul vieţii sale de om politic?
Cum l-or fi găsit însă pe Ialomiţeanu în locul lui Vlădescu la finanţe? Din jobenul cărui baron local a ţâşnit economistul de la fabrica de scule? O fi greşit Vlădescu, nu zic, ne-o fi enervat rău pe toţi cu oroarea aia de Ordonanţă nr. 58, cu drepturile de autor, dar cine e Ialomiţeanu? Fost economist la întreprinderea de scule Râşnov înainte de ’89, cu un CV după ’90 cam prăfuit şi foarte provincial, Ialomiţeanu va trebui să înveţe din mers limbajul FMI şi al cifrelor mari. Vlădescu n-a avut de spus decât atât despre schimbarea sa din funcţie: o eroare.
Cu restul, parcă nu merită să-ţi mai baţi capul. O fi mai bun Vreme decât Sandu, Botiş decât Şeitan? Dumnezeu ştie din ce cotloane de partid au răsărit oamenii ăştia, ce competenţe au, pe ce criterii au fost ei selectaţi şi cât se pricep la comunicaţii sau la problematica socială. Dar Boagiu, care a mai fost la transporturi pe vremea drumurilor naţionale care se asfaltau şi se stricau a doua zi, iar autostrăzile se construiau la fel de încet ca astăzi, o fi mai bună decât Berceanu? Dacă Boagiu ajungea la transporturi în decembrie 2009, Boc l-ar fi propus astăzi, la remaniere, pe Berceanu în locul ei. Şi, apropo, nu zicea Băsescu deunăzi că oricine în locul lui Berceanu va fi făcut la fel de puţine că nu sunt bani?
Acestea ar fi, să zicem, aspectele tragicomice ale remanierii propuse de Boc. Aspectele mai dramatice, să le spunem, ar fi tensiunile tot mai mari dintre Traian Băsescu şi o parte influentă din partid. Războiul – aproape inevitabil – ameninţă proiecte majore de reformă, pe termen lung. Încă nu este clar cât de autonom a devenit Emil Boc în relaţia cu Traian Băsescu, dar ezitările manifestate în prima parte a zilei de joi – când premierul a pus pe masă varianta unei remanieri soft – indică influenţa majoră pe care tripleta Blaga, Videanu, Berceanu o exercită asupra unui lider total lipsit de autoritate şi curaj.
Traian Băsescu însuşi pare că se teme: cât poate întinde coarda, cât mai poate sfida greii din PDL fără să rişte întoarcerea armelor împotriva sa şi, în mod fatal, o suspendare? În tot cazul, cu lista guvernului Boc V în faţă, şeful statului va trebui să se hotărască dacă acceptă un guvern peticit cu oaste de strânsură de prin partid, coborând astfel sub ştacheta ridicată sus de el însuşi, sau refuză să semneze decretele de numire în câteva cazuri şi îşi vede de reformă şi modernizarea statului, riscând, mai departe, totul pe o singură carte. Însă, refuzul semnării decretelor ar însemna război total, pe toate fronturile, şi un Emil Boc condamnat la moarte sigură, imposibil de salvat după ce îi va fi refuzat câţiva miniştri.
Vom afla curând, dacă şeful statului s-a predat sau încă mai joacă.
P.S. Veţi spune: Guvernul Boc V nu contează, e încropit ca să treacă iarna, vine altul, cel adevărat, cu zmei, la primăvară. După logica asta, poate că era mai bine să rămână guvernul Boc IV, părea mai competent decât Boc V. Pur şi simplu, n-am înţeles ce au câştigat Boc şi Băsescu din remanierea asta care seamănă cu nişte cuie bătute artistic în propriile tălpi.
