Nicicând în ultimii 20 de ani pesimismul nu a fost mai răspândit ca în România lui 2010, spune un studiu al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV). Dar această stare psihologică este legată mai curând de aşteptările exagerate ale populaţiei decât de realitatea din teren (un fenomen similar s-a înregistrat şi în anii guvernării CDR). Astfel, trei sferturi dintre cei chestionaţi apreciază că viaţa lor este mai proastă în 2010 decât în 2009, deşi, în practică, scăderile salariale, creşterea impozitelor şi a TVA-ului au lovit în luna imediat următoare perioadei în care a fost efectuat studiul.
Acest pesimism nu este, aşadar, un efect al măsurilor dure impuse populaţiei de către guvernul Boc, ci o anticipare a lor. Mai degrabă, discursul catastrofic practicat la scară largă de către media româneşti şi modul lamentabil în care guvernanţii au comunicat temele legate de criză au provocat o epidemie naţională de disperare.
72% dintre cei chestionaţi consideră că, în 2010, condiţiile de viaţă sunt mai proaste decât în 2009. În acelaşi timp, majoritatea românilor îşi apreciază locuinţa ca fiind bună sau foarte bună şi sunt satisfăcuţi de sistemul de învăţământ.
Că această disperare este un fenomen indus şi nu un simptom al realităţii o demonstrează şi faptul că, datele studiului ICCV o spun, trei sferturi dintre cei chestionaţi îşi apreciază starea sănătăţii, starea locuinţei, calitatea învăţământului şi relaţiile familiale ca fiind cel puţin satisfăcătoare. Carevasăzică, pe de o parte suntem în groapă, loviţi fatal, dar pe cealaltă suntem satisfăcuţi în cele mai importante repere care definesc calitatea vieţii. Şi aşa ne-am trezit împinşi în papucii personajelor dintr-o poveste de-a lui Creangă: „Şi, cu ochii pironiţi pe drobul de sare de pe horn şi mâinile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa“.
Dintotdeauna problema noastră a fost că nu trăim nici măcar într-o poveste de Creangă şi că, până la urmă, drobul de sare tot cade. Abia astăzi avem adevărate motive de jelanie, dar, după atâtea luni de disperare, izvorul lacrimilor probabil a secat. În ce fel ne vom defula frustrările?
Nicicând, în ultimii 20 de ani, românii nu au avut mai puţină încredere în liderii lor politici precum în 2010. Obiectul furiei există, aşadar. Şi calea pentru exprimarea ei deschisă este acum, când alte canale mai paşnice au fost epuizate (premeditat sau nu, nu putem şti) înainte de vreme. Crescând din drojdia disperării, furia se coace încet-încet. Despre pericolul conflictelor sociale se vorbeşte deja prin lojile parlamentare: unii se tem de ele,
alţii le aşteaptă ca pe o oportunitate. Să ne aducem aminte că punctul final al unei perioade similar caracterizate (pesimism endemic pe fondul unor aşteptări supradimensionate şi încredere diminutivată în politicieni) a fost mineriada dinspre sfârşitul guvernării CDR.
O bănuială neverbalizată a devenit de acum o certitudine: buzunarele celor mulţi acoperă golul lăsat în urmă de hoţia celor puţini. Politica financiară a guvernului Boc, care nu a trecut testul susţinerii publice, este cel puţin suspectă. În primul rând suspectă de a provoca furia populară. Iar furia este câmpul de joacă preferat al manipulării (măcar atât de-am fi învăţat din istoria recentă a României). Dacă liderii politici ai României au eşuat până acum în a asigura bunăstarea economică a ţării, iată-i în pragul unui alt rateu, de această dată mult mai grav. Fiecare înalt demnitar român ar trebui, la sfârşitul acestei veri, să ia aminte la cuvintele lui Theodore Roosevelt: „Atunci când omul obişnuit îşi pierde banii, el este pur şi simplu ca un şarpe rănit, care loveşte în dreapta şi în stânga, vinovaţi sau nu, orice îi cade sub ochi“.
