Alternativa Tudor Gheorghe

… 25 iulie 2010, Sighişoara. Stau pe o terasă, în apropierea Turnului cu Ceas, contemporan cu Evul Mediu şi cu noi, postmoderniştii. Este 11.30 a.m., dar, pe un cadran ascuns, ceasul arată că m-am întors în timp, în vremuri de mult apuse. Pluteşte în aer un parfum discret, suav, răspândit de batistele fluturate în semn de salut şi de încurajare, de frumoase prinţese, doamne şi domniţe. Falnicii cavaleri răspund cu adânci reverenţe graţioaselor zâmbete purtate de parfumurile fine, aduse din Apus, ori cu corăbii, din Orient. Dar ce muzici frumoase se aud din ce în ce mai tare, venind dinspre porţile cetăţii? În peregrinările lor, menestrelii s-au oprit preţ de o clipă şi aici, „la curţile dorului“. Mâine, vor porni din nou, cu alte şi alte cântece, „veşnic pe drum, căutând un castel“…
Mă trezeşte din reverie un grup de tineri joviali, veniţi la Festivalul „Sighişoara medievală“. Tinerii se aşază la masa vecină. Schimbă impresii. Au fost la Craiova, la RMA, au fost la Vama Veche, la Folk you. Au ce povesti. Fireşte, părerile, impresiile sunt diverse. Un tânăr consideră prezenţa lui Tudor Gheorghe la Vama Veche una excepţională. I se opune un coleg: mie nu mi-a plăcut pentru că a venit cu lăutari; nu-i stă bine lui TG alături de lăutari, că tot manelişti sunt şi ăia! Să fi cântat şi el poezie cultă…
Măi să fie! Tânărul vrea să pară un intelectual subţire doar pentru că poartă  ochelari (de soare). Am fost tentat să intervin, nu pentru a-l dojeni pe tânărul rătăcitor printre „stelele reci“, ci doar pentru a-i îmbogăţi reperele judecăţilor de valoare. M-am oprit dintr-un binecuvântat motiv: reacţia colegilor de generaţie. Tânărul a fost taxat imediat de ceilalţi. Intelectualul subţire s-a subţiat de tot! Replicile prietenilor au încărcat acest „subţire“ nu cu semnificaţia sa nobilă, de rasat, erudit, profund, strălucitor, ci cu semnificaţia de firav, lipsit de conţinut şi de consistenţă, fără criterii reale, superficial. Totuşi, adaug şi eu, la judecăţile corecte ale majorităţii tinerilor, cam ce i-aş fi spus acelui tânăr despre judecăţi de valoare, judecarea valorilor, dar şi ca exerciţiu de admiraţie faţă de o mare valoare naţională, cu care avem privilegiul de a fi contemporani.
I-aş fi spus tânărului că, totuşi, marea poezie română cultă, (re)adusă aproape de minţile şi sufletele noastre prin inspiraţia şi forţa creatoare a lui Tudor Gheorghe (vezi ciclul „Anotimpurilor“ poeziei române), nu a fost scrisă de autori sub un clopot de sticlă sau într-un turn de fildeş. Ei au scris, au fost  „contimporani“, nu-i aşa, cu bunele şi relele din timpul vieţii lor, cu suişurile şi coborâşurile vieţii, nu numai spirituale, culturale, ci şi cu cele sociale, economice, cu vremuri decadente moral, ideologic, ori cu vremuri de ascendent cultural – civilizator. În poezia cultă regăsim, ce-i drept, sublimată prin expresie şi sensibilitate poetică, viaţa propriu-zisă, aşa cum e ea, fie că e trăită la sate sau la oraşe, prin grădinile mai selecte sau, de ce nu, pe la margini de oraş, prin mahalale… Până mai ieri am fost o ţară eminamente agricolă, cu conotaţie peiorativă, dar nici azi nu ne simţim prea bine, deşi nu mai avem agricultură şi s-au înmulţit cartierele de fiţe şi de lux. Tot nu suntem o ţară eminamente urbană, cu autostrăzi suspendate… N-ar trebui să fim… jenaţi, aflând că la izvoarele inspiraţiei marilor poeţi ai naţiei găsim vers popular, folclor orăşenesc etc… Ar trebui să fim mândri că avem aceste izvoare, să fim mândri că pe-aici, pe la noi, n-avem (încă) „apă în fântână izvorâtă din ulcioare“…
Din fericire, cei ce gândesc precum amicul meu sunt totuşi puţini sau, mă rog, numărul lor este în descreştere pentru că nu putem fi o ţară de „elitişti“, nu putem fi o ţară de recenzenţi, de critici literar-muzicali, chipurile, narcotizaţi de aromele tari, nobile ale poeziei române culte şi prefăcându-ne ipocrit, fals-pudibond că muzica lăutărească ne pute a… ţigan, a mititei şi arome de vin neselecţionat sau a cuvinte deocheate (alea pe care le mai folosea, pentru expresivitate, în operele lor, un Eugen Barbu, un Mircea Eliade, un MRP, ori autorul anonim, ţăranul român (cum cântă chiar TG, „să mă joc cu ţâţele, ca cu lubeniţele“; în traducere actualizată şi aproximativă, versurile ar suna cam aşa, fără rimă şi fără… sex appeal: „să mă joc cu silicoanele, ca cu roşiile de Olanda“). Cum să-i fi spus eu intelectualului cu ochelari (de soare, purtaţi şi noaptea) să mă înţeleagă că ţăranul român, genialul autor anonim, trebuie (re)cunoscut şi respectat, deşi nu este „publicat“ pe măsura talentului, deşi nu este membru al uniunii-dezuniunii scriitorilor, deşi masa lui de lucru a fost „ogorul, muncit şi-n rugăciune“, pe vânt, pe ploi, pe arşiţă, deşi maşina lui de scris a fost puterea uriaşă de a memora cu mintea şi sufletul versul şi cântecul, şi, mai ales, puterea, datoria de a le răspândi la urmaşi, nu în ediţii copertate, broşate, cu foaie velină, ci direct (în)tipărite, prin viu grai, în mintea şi sufletul urmaşilor, unii dintre ei ajunşi la oraş, unde au scris poezia, istoria literaturii române…
Mai există prin satele româneşti „biblioteci“ uriaşe, cu „exponate“ rare, de mare valoare, oferite generos (fără drepturi de autor!) celor ce le mai caută, înţelegându-le valoarea şi rostul. Ei bine, Tudor Gheorghe, cel ce ne-a (re)adus prin muzica sa mai aproape de suflete poezia română cultă, este una şi aceeaşi persoană cu Tudor Gheorghe, cel care a adunat cu migală, într-o riguroasă selecţie, nestemate ale creaţiei sufletului ţăranului român, dăruindu-ne seria „Petrecerilor cu taraf“, aş spune eu, adevărată colecţie de „Restituiri“, necesare în vremuri când coordonatele satului românesc, şi nu doar cele social-economice, ci, mai cu seamă, cele spirituale, „intră încet, încet, în pământ“, ori se mută din matca lor, în muzee…
După „Petreceri“, după muzica uşoară românească interbelică („Calvarul unei inime pribegi“ şi „Parfumele nebunelor dorinţi“) vine firesc arcul de cerc întregitor, „Mahalaua, mon amour“. Ei, bine, da, şi prin mahalalele de altădată (azi, ele s-au mutat în „locaţii“ centrale, dar fără farmecul de altădată), lumea, oamenii cântau, mai iubeau, mai trăiau, culmea, săraci de-avere, dar risipitori de frumos, de fior artistic, de simţire. Cu muzica mahalalelor s-au delectat la un chef, la o petrecere, chiar intelectualii scorţoşi, plictisiţi poate de înălţimile sihastre, aseptice ale turnurilor de fildeş, ademeniţi de viaţa ca atare, poate în căutare de nou fior poetic, acolo unde  realitatea vieţii este nefardată, acolo unde viaţa coboară din metafore, figuri de stil, prin case ori pe străduţe slab iluminate şi „pavate“ cu noroi. Ei bine, da, există frumos, există bine, există adevăr, fior de cântec şi poezie, nu doar între coperte aurite, ci şi prin grădini de vară, mai de centru, mai de mahala, cu „muzicanţi care au cântat şi la radio, de două ori până acum“. Chiar dacă tenul acestor muzicanţi se asociază uşor cu culoarea viorii, care plânge, sprijinită sub bărbie, în dreptul inimii, „biciuită“ de arcuş!…
Mă opresc aici, deşi ar fi multe, multe de spus despre demersul înalt cultural-artistic şi educaţional al genialului nostru oltean patriot, naţionalist luminat Tudor Gheorghe, despre instituţia de cultură şi învăţământ Tudor Gheorghe, despre adevăratele lecţii de limbă română, de simţire românească.
Tineretul de azi nu poate fi o… clasă eminamente de premianţi. Unii mai „chiulesc“, alţii se mai pierd, fascinaţi de false şi cosmopolite lumini. Important este că nici de pe „masa“ acestora nu lipseşte hrana spirituală „ecologică“ şi românească 100%, alternativa Tudor Gheorghe! Mi-am amintit de acel episod întâmplat la un spectacol „Toamna“, la Craiova, episod povestit chiar de TG: „Făceam un spectacol cu «Toamna» la Craiova. Chiar era toamnă, una superbă, de vis! Am intrat în dialog cu sala. Le-am spus: «Fraţilor, sunteţi mulţi tineri aici, afară e o toamnă atât de frumoasă şi voi staţi şi ascultaţi poezii de-astea nostalgice… Topârceanu, Minulescu… Luaţi fetele şi plecaţi în parc! De ce-aţi venit la spectacol?». S-a ridicat unul cu doi cercei în urechea stângă, c-un belciug în nas, cu doi cerceluşi în sprânceana dreaptă, cu lanţuri la gât, cu nişte blugi voit rupţi, c-un păr lung şi slinos, c-o barbă rară… Antipatic. Mi-am propus să-l fac de râs şi l-am chemat pe scenă. «Răspunde tu, că te-ai dat drept lider al acestei săli de tineri!». Şi mi-a spus ceva care m-a lăsat crucit şi mut de uimire: «Domnule Tudor Gheorghe, pentru că dumneavoastră sunteţi alternativa noastră la îndobitocirea care ni se propune!»“.
Cu drag şi iubire pentru valori, în preajma lui 1 august, la ceas aniversar, din tot sufletul: La mulţi ani, Tudor Gheorghe, putere de muncă şi sensibilitate creatoare!