Nervii domnului Iliescu

Vladimir Tismăneanu remarca de curând că Ion Iliescu este nervos două luni pe an: în iunie şi în decembrie. Cu o haină metaforică, această formulă deschide din nou chestiunea celor două probleme spinoase pe care le are societatea românească: moştenirea comunismului şi modul în care ne construim viitorul. Aceste două probleme sunt legate. Nu vom reuşi niciodată să ne construim un viitor dacă nu ne formăm o atitudine limpede faţă de ceea ce a fost comunismul în România.
Am mai scris de atâtea ori, încât mi se pare că sunt de-a dreptul plicticos.
Pentru mine, comunismul a fost un regim politic criminal, adus de forţe străine de ocupaţie (niciodată românii nu ar fi votat pentru trecerea la comunismul stalinist) şi menţinut de o clică politică trădătoare şi coruptă. Puterea de ocupaţie a găsit şi a întărit o pătură politică rezistentă, care nu a dispărut odată cu trecerea la un regim politic democratic. Politicienii fostului sistem comunist, ca şi aparatul lor represiv, Securitatea (cu care, de fapt, erau în competiţie pentru gestionarea ţării), au fost temporar învinşi prin revolta populară din decembrie 1989.
Marii câştigători ai Revoluţiei din Decembrie 1989 au fost Armata şi societatea civilă, statul român fiind prins la mijloc între aceste formidabile forţe care se înfruntau pentru rămânerea sau accederea la putere. După numai şase luni de la evenimentele din decembrie 1989, nomenclatura comunistă, de data aceasta în coaliţie cu vechii ei competitori, securiştii, a dat semnalul noului curs al acţiunii politice. Într-o probă extraordinară de eficienţă organizatorică au mobilizat minerii – printre puţinele grupuri care s-au opus exceselor puterii politice în timpul comunismului – împotriva societăţii civile renăscute şi pluralismului politic. 13-15 iunie 1990 a fost semnalul regrupării forţelor nomenclaturii comuniste, securităţii şi instrumentelor lor docile.
Trei partide au devenit casa comună a fostei nomenclaturi politice şi represive: PRM, care coaliza foştii securişti cu pretenţii de patriotism, PC, care coaliza foştii securişti cu pretenţii de experţi în comerţul exterior şi cu spoială occidentală, şi FDSN, care coaliza structurile fostului partid comunist, în special activiştii de linie secundă. Aceste forţe politice au condus şase ani România (1990-1996) într-un mod care va fi model în manualele de guvernare despre cum NU se conduce o ţară în tranziţie. În 1996 au fost învinse, trimise în opoziţie, s-au reinventat imediat, şi în 2000 au revenit cu o forţă care i-a făcut pe mulţi să creadă că niciodată nu vom scăpa de structurile comuniste.
S-a întâmplat însă că Emil Constantinescu a reuşit în patru ani de guvernare ineficientă să schimbe complet agenda societăţii româneşti şi implicit a unor forţe politice. De la izolaţionismul chinez sau corean, amabil cu istoria ocupaţiei şi dictaturii, Emil Constantinescu a reuşit să mute clasa politică a României către integrarea în NATO şi UE. Astfel încât FDSN-PDSR, care a preluat puterea executivă şi legislativă din nou în 2000, a fost obligat să adopte agenda integrării şi să se adapteze noilor cerinţe politice, sociale şi economice. PSDR a devenit PSD, s-a mutat către centru-stânga, a devenit mai frecventabil. În acelaşi timp, s-a format o uriaşă reţea de vasalitate economică, subterană, prin care proprietatea statului român a fost mutată în mâini private. Acest proces începuse încă din 1990, dar în anii 2001-2004 a fost adus la perfecţiune. În fiecare localitate, judeţ, sector de activitate veţi găsi un fost securist sau activist care a devenit întreprinzător, fie prin privatizare, fie prin conectarea artificială la biberonul achiziţiilor publice. „Economia socială de piaţă“ se desăvârşise. Un important procent din sectorul privat din România depindea exclusiv de banii publici. Din acest motiv, creşterea economică a fost nemaivăzută când statul a avut bani (2004-2008) şi s-a prăbuşit nemaivăzut când statul a secat canalele mamare: 2009-2010.  În jurul clasei politice reinventate s-a format un cocon economic pufos şi hrănitor. În fiecare localitate şi în fiecare judeţ veţi găsi un şef politic (nu are importanţă din ce partid) care are firme de construcţii sau de servicii alimentate din bugetul local sau central. Nu dau exemple, că nu am sute de pagini la îndemână.  
În 2005 a apărut o rază de speranţă. Mircea Geoană l-a învins pe Ion Iliescu într-o cursă electorală remarcabilă. Speranţa întregii societăţi româneşti a fost că Mircea Geoană va elimina caracteristicile de „cupolă moştenitoare“ ale Partidului Social Democrat, autointitulat de centru-stânga. Nu mai era de mult nici de centru, nici de stânga – dacă fusese vreodată. Era de-a dreptul conservator, cu puternice accente populiste. Speranţa în Geoană a fost atât de mare încât observatori externi foarte calificaţi – Vl. Tismăneanu, T.Galagher, Emma Nicholson, G. Verheugen, Martin Schulz, Jessica Douglas Hume etc.) au declarat că au încredere în concepţia pe care Geoană o promova. Dar sistemul a fost mult mai puternic. Geoană a ajuns prizonierul vechilor structuri, care l-au făcut pulbere şi l-au vopsit violet. Poate că e mai îndestulat acum, dar a fost tratat ca blegul politicii româneşti şi aşa va rămâne.
Ion Iliescu are toate motivele să fie nervos în fiecare iunie şi în fiecare decembrie. În aceste luni ale anului i se aduce aminte că nu a fost decât urmaşul lui Ceauşescu, promotorul socialismului cu faţă umană, adică al mafiei politice cuplate cu mafia economică. Moştenirea sa istorică este dezamăgitoare: Ion Iliescu a fost cel mai energic oponent al distrugerii socialismului.
Iar Traian Băsescu – în ciuda a ceea ce crede Vladimir Tismăneanu – are un statut şi un rol încă şi mai straniu.
Dar despre acest subiect, încă o dată, altădată.