Este banală ideea că liderii cu viziune au proiecte imposibile. Cel mai frecvent exemplu este celebra declaraţie a lui J.F. Kennedy din 1961 că în zece ani SUA vor trimite un om pe lună şi îl vor aduce înapoi în bună stare. Contextul era negativ pentru americani: sistemul socialist cucerea ţară după ţară, URSS trimisese un astronaut în jurul Pământului (Iuri Gagarin, primul „brand“ mondial pozitiv al sovieticilor), la 90 de mile de coastele Floridei Cuba devenea socialistă şi bază nucleară pentru sovietici, America ajunsese în depresiune economică profundă, societatea era atomizată, iar clasa politică părea incapabilă să facă o mişcare reprezentativă. Imediat după declaraţia preşedintelui Kennedy, generalii de la NASA au sunat la Casa Albă să-i spună cancelarului (şeful staff-ului) că nu se poate aşa ceva. Şi au primit celebrul răspuns – „Nothing is impossible“, Nimic nu e imposibil.
În România, viziune au avut mai mulţi lideri – A.I. Cuza voia unirea celor două ţări române, Carol I voia să modernizeze o ţară cumplit de înapoiată faţă de Germania vremii sale, Ferdinand a văzut limpede că imperiile se prăbuşesc şi România se poate mări, Ceauşescu era convins că numai producţia face să crească avuţia, Emil Constantinescu a reuşit să schimbe agenda întregii societăţi spre ideea că numai integrarea în UE şi NATO este condiţie pentru viitor. Proiec-tele acestor oameni au părut ridicole, stupide, imposibile. Unele au fost exagerate, au chinuit excesiv oamenii sau au cerut eforturi şi sacrificii disproporţionate. Dar s-au realizat. Realizarea unei viziuni nu rezolvă problemele economiei, societăţii, umanităţii. Însă, reface încrederea în viitor, în societate, în creştere, în valori perene. O viziune realizată este asumată de toată lumea. Îţi dă un sentiment de împlinire. Chiar dacă este o viziune discutabilă la scară istorică. Numai că noi ne trăim viaţa, nu ne petrecem istoria. Justificări la scară istorică au numai rataţii şi mediocrii.
Ce lipseşte acum clasei politice din România este o viziune, cu cât mai grea, cu atât mai bună. Societatea românească se deşiră, pleacă valuri-valuri de emigranţi (primii au plecat muncitorii, acum doctorii şi farmaciştii), politicienii vin la putere şi fac ce le trăsneşte prin cap, de multe ori cu scopul clar de a se îmbogăţi într-un singur mandat. România ca stat a ajuns la mâna creditorilor externi, este practic condusă din afară. Din nou. A nu ştiu câta oară în ultimul secol. Dacă ai avea răbdare, ai găsi măcar 20% din datoria externă a României în conturile a nu mai mult de cinci mii de oameni… Mulţi foşti şi actuali politicieni aleşi democratic… Şi sunt acuzaţi salariaţii, pensionarii, şomerii, mamele cu copii mici, adică acei oameni care s-au bucurat vreo trei-patru ani de o viaţă ceva mai lesnicioasă.
Oamenii sunt demoralizaţi, sectorul privat se zbate în lipsuri, sectorul de stat produce aproape exclusiv pierderi – pierderi planificate, care permit unui mic număr de manageri să o ducă boiereşte. Administraţia publică este suprapopulată şi ineficientă – statul nu este un partener al societăţii civile, ci arată ca un parazit. Nu e adevărat, există o mie de lucruri pe care sectorul privat şi organizaţiile neguvernamentale nu le pot face, ci numai administraţia publică. Dar aşa par acum lucrurile. Neîncrederea a ajuns atât de profundă încât un primar arestat şi condamnat se bucură de simpatie naţională şi de manifestaţii de stradă… Libertatea miniştrilor, secretarilor de stat, preşedinţilor de agenţii, a primarilor şi preşedinţilor de consilii judeţene este neîngrădită. Ca urmare, s-au creat reţele locale de firme şi persoane care pur şi simplu vămuiesc bugetele publice prin mii de tuburi şi canale invizibile. Dintr-un sistem autocratic şi uniformizat, România a ajuns o federaţie de cnezate şi voievodate, cu legături de vasalitate întinse pe orizontală şi pe verticală. Voievozii sunt practic neatârnaţi – nu răspund în faţa nimănui dacă plătesc taxa de vasalitate. Aceşti voievozi adună pentru ei, apoi consumă o câtime în campanii electorale deşănţate şi sunt realeşi. După care procesul se reia pe o scară încă şi mai mare. Poate că ar trebui să limităm numărul de mandate pentru toţi cei 45 de mii de politicieni, dar mă tem că şi această propunere va fi respinsă de Curtea Constituţională… Sau să limităm cheltuielile pe care le pot face în campanii, însă exemplul ţărilor dezvoltate ne arată că este practic imposibil.
Am vrut să scriu un articol pozitiv şi optimist.
Şi uitaţi-vă ce a ieşit….
