Cazul Cătălin Voicu şi complexul politico-economic

Cazul Cătălin Voicu, de care probabil sunteţi sătui deja, cu toate inovaţiile sale (primul parlamentar român arestat în execiţiul funcţiunii, după 1990) mi-a adus aminte de două teorii care au dominat complexul politico-economic al României la începutul anilor ’90. Complexul politico-economic este asocierea foarte profundă care se formase încă din anii ’80 între directorii întreprinderilor de stat şi şefii administrativi, ambele categorii fiind numite pe criterii politice, printr-o autoselecţie dură. În fiecare judeţ erau câte o avicola (care furniza carne de pui), un abator, un vinalcool, o fabrică de încălţăminte şi una de textile, o filială a unei întreprinderi de comerţ exterior etc. Directorii acestor întreprinderi erau numiţi de la Bucureşti, pe criterii politice, dar totdeauna cu consultarea şefilor politici şi administrativi locali, care îşi impuneau preferaţii. Cei 10-12 oameni care conduceau politica, administraţia şi cea mai mare parte a economiei unui judeţ se ajutau reciproc – politicul furniza protecţie şi resurse, iar economicul – beneficii materiale şi morale. Despre consecinţele acestui complex politico-economic asupra evoluţiei României după 1990 am mai scris – a fost principala frână în democratizarea şi dezvoltarea României în condiţiile deschiderii societăţii şi dispariţiei monopolului ideologic.
Revoluţia din 1989, căci revoluţie a fost, a determinat pierderea poziţiilor de putere de către şefii politici şi administrativi, dar cea mai mare parte din directorii întreprinderilor de stat a rămas pe loc. Nu totdeauna în aceeaşi poziţie, dar totdeauna prin apropiere. Nimeni nu a făcut un studiu aprofundat, dar la nivelul unui judeţ pe care îl cunosc mai bine, nici unul – repet, nici unul – dintre directorii întreprinderilor importante nu a fost schimbat până mult după 1992. Politicul s-a retras în linia a doua, l-a sprijinit activ pe Iliescu, a participat intens la campaniile electorale din 1990 şi 1992, a creat zeci de partide politice şi a sprijinit şefimea întreprinderilor de stat să dea o spoială de democraţie modului în care le controlau. Legile care au stat la baza definirii întreprinderilor de stat, care au bătut în bronz proprietăţile lor (multe confiscate de regimul comunist, câteva confiscate de regimul legionar), care au construit protecţia managerului companiilor de stat au fost elaborate în directă cooperare în interiorul complexului politico-economic. Legea MEBO (care oferea aproape gratuit clădiri, echipamente, patente, materii prime, liste de clienţi, rezerve financiare celor care erau deja şefi în întreprindere) a fost elaborată de un grup de aşa-zişi experţi, membri ai complexului politico-economic. Decretele privind locaţia de gestiune, la fel. Chiar şi primele reglementări fiscale care impuneau un impozit pe profit de 45% (ruinător pentru abia înfiinţatele întreprinderi private) era un mare pas înainte pentru întreprinderile de stat – acum aveau controlul asupra 55% din profit, după ce zeci de ani statul le luase tot.
În acest mediu s-au format, la începutul anilor ‘90 două idei ale căror urme le găsim şi azi în psihologia colectivă a demnitarilor şi managerilor economici.
Prima idee a fost că sistemul comunist, aşa rău cum era el, asigura protecţia României împotriva capitaliştilor feroce din afară. În capul acestor oameni, România avea resurse inestimabile, care urma să fie capturate de capitalişti cu cuţitul în dinţi şi vândute la preţuri de nimic. Contrateoria a fost ideea creării unei clase de capitalişti români, „oameni de bine“, verificaţi, care urma să se opună invaziei inevitabile a capitalului sălbatic.
Unii s-au dovedit simpli infractori (Ilie Alexandru, boxerul din Slobozia), alţii au tras un tun şi s-au retras fie în România, fie „afară“, iar unii au pendulat continuu între economic şi politic, fiind când aleşi, când numiţi, pe parcurs adunând o impresionantă avere. Această teorie falsă a contribuit foarte mult la creşterea corupţiei şi adâncirea izolării în care s-a zbătut România până prin 1997. Şi ea este baza actualei încrengături între patronii privaţi şi demnitarii politici, prin care contracte publice de sute de milioane de euro (la care şefii întreprinderilor de stat din 1992 nici n-ar fi visat) sunt alocate preferenţial, dar legal anumitor firme.
A doua teorie a fost că principala cale prin care un om poate fi controlat o constituie informaţia, dosarul, urmele lăsate de acesta în cursul vieţii sale. Imediat după ianuarie 1990 am văzut cu uimire cât de versatili au fost specialiştii în informaţie personală din România. Unii au ajuns politicieni, alţii – oameni de afaceri, iar o categorie importantă s-a specializat în colectarea şi utilizarea informaţiei personale în scopuri economice şi politice. În 2003, când mă preocupam de sistemul adopţiilor internaţionale din România (o enormă afacere murdară, oprită cu mare efort), am fost invitat la o mică firmă de protecţie şi pază (avea doar vreo 600 de salariaţi…) care mi-a arătat copii după sute de dosare de adopţie, plus notele de informare corespunzătoare. Aceşti oameni ştiau exact cine erau cumpărătorii, cine erau intermediarii, cât câştigau cumpărătorii şi cât câştigau intermediarii. Nume grele ale politicii, economiei şi mass-media de atunci erau în acele dosare. N-am folosit informaţia respectivă, pentru că pe mine nu mă interesa cine erau vinovaţii, ci cum se poate opri acel sistem criminal. Şi s-a oprit…
Controlul informativ al persoanelor a devenit o mantra a demnitarilor politici din România de azi şi o procedură de guvernare. Cătălin Voicu este doar un pion al structurilor create pe baza celor două teorii de mai sus. Dar acest pion are multe de spus… Dacă vrem să-l întrebăm…