Unde nu-i cap, vai de licee!

Devi are pielea măslinie, 17 ani şi se odihneşte pe treptele înalte ale unui templu în pauza dintre orele de şcoală şi cele de serviciu. E în ultima clasă a unui liceu din Kathmandu, capitala Nepalului, o ţară asiatică foarte săracă, foarte coruptă şi foarte instabilă politic.
Cursurile încep dimineaţa la 7.00 şi durează până la 12.00. Devi îşi leagănă apoi vreme de o oră picioarele deasupra vacilor sfinte şi a ricşelor, până ce o porneşte spre restaurantul în care lucrează şase ore. E chelner şi câştigă 70 de dolari pe săptămână. Seara, Devi intră într-un internet-cafe, unde încărcarea paginii despre jucătorul său favorit de crichet poate dura şi cinci minute.
Pe Devi l-am cunoscut primăvara trecută, într-o zi importantă pentru el: avea primul examen din seria celor opt examene consecutive pe care orice elev nepalez trebuie să le promoveze la bacalaureat. Când am exclamat uimit de numărul mare al examenelor, Devi m-a privit mirat. Acest sistem de inspiraţie britanică, existent în Nepal de câteva decenii, lui i se pare normal. În funcţie de notele de la bacalaureat, elevii intră apoi la facultate. Studenţi ajung doar cei care obţin cele mai mari note. Sunt puţini: fie cei foarte inteligenţi, fie cei îndeajuns de bogaţi pentru a da mită. Visul studenţiei e inaccesibil pentru Devi, dar a făcut liceul pentru că e primul din familie care îşi permite asta. În plus, dacă nu învăţa engleză la şcoală, nu ar fi putut fi chelner.
În România, Ministerul Educaţiei a anunţat modificarea pentru a patra oară în ultimii cinci ani a modalităţii de susţinere a bacalaureatului şi admiterii la liceu. Viaţa elevului român este plină de imprevizibil: nimeni
nu-şi poate programa traiectul şcolar pe întreaga perioadă a liceului. Dacă în clasa a X-a istoria e importantă pentru nota finală, când termini liceul, e posibil ca psihologia să devină esenţială. Ceea ce contează sunt dispoziţiile şi opiniile personale ale ministrului în exerciţiu. Politica educaţională în România nu este croită după o strategie de stat, ci după o discuţie la cafea. Educaţia e accesibilă celor mai mulţi, dar este o accesibilitate care banalizează calitatea de elev premiant, calitatea de student şi chiar pe cea de masterand. Să ajungi student astăzi în România este un mizilic. În facultăţile româneşti intră turme dezorientate şi ies haite înfometate. Cui foloseşte faptul că, spre deosebire de Nepal, şcolile României nu duc lipsă nici de caiete şi nici de creioane? Cui foloseşte că majoritatea elevilor români nu sunt siliţi să muncească într-un bar şase ore după şcoală? În clasamentele mondiale ale performanţelor în cercetare, România nu se situează prea mult deasupra Nepalului. Deşi România nu este nici atât de săracă şi nici atât de instabilă precum Nepalul.
Rolul Ministerului Edu-caţiei este acela de a arăta nordul pe harta şcolilor româneşti. Dar atunci când însăşi busola o ia razna, nu-ţi rămâne decât să o arunci şi să te orientezi primitiv, după muşchiul de pe copaci.
Primitivism: aceasta este cea mai potrivită caracterizare pentru sistemul educaţional din România. Ceea ce nu a reuşit comunismul să distrugă în 50 de ani au reuşit politicienii de tranziţie să demoleze în 20. Desigur că există şi elevi excepţionali, români care scapă şi reuşesc să studieze la facultăţi celebre. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece: proporţia lor este una normală, nici prea mare, nici prea mică.
Sistemul de învăţământ din Nepal este la pământ pentru că şcolile nu au pereţi şi elevii nu au creioane. Sistemul de învăţământ din România este la pământ pentru că guvernanţii, de două decenii încoace, au prea mult orgoliu şi prea puţină minte. L-am întrebat pe şcolarul nepalez Devi ce îşi doreşte de la viitor: „dolari cât să nu-i pot cheltui şi o maşină frumoasă“. Mulţi şcolari români au acelaşi vis. Două ţări atât diferite, o finalitate atât de asemănătoare.