De ce râdem de Grecia?

De câteva săptămâni, de când cazul datoriei publice a Greciei a revenit în atenţia investitorilor din pieţele internaţionale, am văzut că şi în opinia publică subiectul a fost abordat cu generozitate. Din păcate, de cele mai multe ori cu un aer superior. Am constatat cu surprindere că nu puţini au fost aceia care au găsit resurse interioare să râdă de ce se întâmplă acolo. O satisfacţie vecină cu o răbufnire a unei invidii încă nedefulate, altfel absolut de neînţeles. Pentru că, până la urmă, atunci când undeva aiurea iese la iveală o nenorocire, nu este în nici un caz un motiv să te bucuri şi să joci tontoroiul într-o exaltare dementă că nu eşti cel mai urgisit dintre pământeni. Mai degrabă, un astfel de episod ar impune o analiză întrucât – de ce nu? – ne-am putea confrunta cu situaţii similare într-un viitor nu foarte depărtat.
Vă mai amintiţi cum râdeam cu aceeaşi suficienţă şi superficialitate de subprimerii americani care se repeziseră la credite ipotecare şi dădeau din colţ în colţ că nu mai puteau plăti ratele? Între timp, mulţi dintre românii cu nasul pe sus – care credeau că lor nu li se poate întâmpla aşa ceva – au descoperit că slujbele lor de la multinaţionale nu sunt cu nimic mai presus decât cele ale subprimerilor cu state de plată la pizzerii şi fast-food-uri, în timp ce preţurile la care au contractat ipotecile erau infinit mai exagerate decât cele la care au făcut achiziţii nefericiţii atraşi în bula speculativă din rezidenţialul american. Adaugăm la asta faptul că dobânzile din SUA sunt mult mai competitive decât cele promovate de sistemul bancar românesc şi că vestiţii subprimeri, plătind ratele în dolari, nu erau expuşi riscului valutar. Până criza să lovească şi pe plaiurile mioritice, ne plăcea să râdem superior de „lăcomia“ americanilor. Cam mult, totuşi, pentru o ţară unde specula cu terenuri devenise sport naţional şi fiecare „nea Caisă“ îţi vorbea fără să clipească de valoarea incomensurabilă a propriei bătături pe care spera să o vândă pe sute de mii de euro unei multinaţionale.
Ne amintim, iarăşi, cum, pe buza crizei – ministrul de finanţe de atunci se lăuda cu o creştere record a PIB. Prăbuşirea de 8% a economiei din Letonia era doar de faptul divers, iar scenariul intrării României în recesiune era ignorat de oficialităţi. La fel, acum ne uităm – cum altfel decât de sus – la Grecia şi la eşecul acesteia ca ţară integrată în zona euro. Observăm cum moneda europeană scade în raport cu dolarul, având ca principal argument problemele datoriei suverane a Greciei. Peste noapte, analiştii de la noi şi-au însuşit toate explicaţiile post-factum ale investitorilor şi ale agenţiilor de rating care tăceau mâlc până de curând. „Economia Greciei este nefiscalizată“. „Cheltuielile publice erau exagerate“. „Politica de asistenţă socială nu avea acoperire“. „Grecii au umblat la statistici pentru a putea adera la euro“. „Deficitul public a ieşit din limita impusă de UE“. „Corupţia atinsese niveluri de neînchipuit“. „Nişte mincinoşi, grecii!“ Cam asta auzim acum despre Grecia. Toate spuse cu un surâs condescendent şi cu o vădită satisfacţie că acum capra vecinului grec se zvârcoleşte înainte să se prăpădească în văzul întregii lumi.
Este însă cazul să manifestăm o astfel de superioritate? Stăm chiar pe roze în aşa fel încât să ne permitem să râdem de Grecia? Este economia neagră a României la o pondere foarte scăzută? Sunt politicile salariale sustenabile? Este sistemul de pensii ferit de perspectiva unui colaps? Dar fondul de şomaj? Există strategii coerente de controlare a deficitului public şi al datoriei publice? Sau poate suntem străini de corupţie? Nu credem că răspunsurile la aceste întrebări pot fi liniştitoare. În aceste condiţii, este cazul să râdem de Grecia?
Până la urmă – să nu uităm! – o parte din datoria publică a Greciei a fost contractată pentru construcţia infrastructurii olimpice. Pentru o vară – în 2004 – Grecia a fost regina Europei! Echipa de fotbal a fost câştigătoare a Campionatului European din Portugalia, iar ţara a organizat Jocurile Olimpice. A fost un răstimp în care despre Grecia s-a vorbit pretutindeni în lume. Şi nu în termenii de acum! Comparaţi aceste momente catalizatoare de mândrie şi bucurie naţională cu surogatul de fericire populară scoasă cu forcepsul pe la Eurorevelioanele din 2007 în care salutam integrarea ţării în UE! Nu prea e de comparat totuşi, nu-i aşa?
Ca şi Grecia, România nu are o companie puternică, cu un renume internaţional şi care să tragă după ea o economie naţională. Grecia are, în schimb, o industrie a turismului renumită în toată lumea pentru că şi are o istorie bogată de mii de ani. România, prin contrast, nu reuşeşte să conserve nici cele câteva secole de civilizaţie, batjocorind tot ce înseamnă memorie. Cetăţi istorice în paragină, vechi construcţii reprezentative transformate în cârciumi, clădiri radiate din registrul monumentelor istorice şi rase de buldozerul imobiliar. Nu avem turism precum Grecia, dar avem un minister al turismului pus pe „treabă“…
Când vorbim despre deficitul bugetar şi datoria publică care printr-o minune până acum nu a ajuns la nivelul Greciei, trebuie să nu uităm că aceşti indicatori trebuie priviţi nu doar la un moment anume, ci în dinamica lor. Din acest punct de vedere, nu putem să nu observăm cum finanţele publice, împrumutându-se şi săptămânal la dobânzi deloc mici, a reuşit să escaladeze datoria într-un timp record la 30% din PIB. Faptul că acum FMI se arată binevoitor şi ne dă bani ca să plătim pensii şi salarii nu înseamnă că, persistând în politici greşite, nu vom ajunge, în curând, asemenea Greciei, pe radarele investitorilor străini ca o ţară cu probleme structurale mari şi cu dificultăţi în rambursarea datoriei suverane. Să vedem cine şi de cine va mai râde atunci…