Ştiinţa, nu pleca, locul tău e-n Craiova!

Când încă se auzeau acordurile finale la Hora Unirii, la Craiova începu iar sârba cu strigături tematice. 25 ianuarie 2010. Ziarele preluau la manşetă, televiziunile pe kroluri ştirea cum că Ştiinţa Craiova se mută la Drobeta Turnu Severin. O parte luă sârba-nainte, mânând-o spre Severin: „Foaie verde rozmarin/Mut Ştiinţa la Severin!“. Din partea cealaltă se-aude replica: „Lasă, lasă, că nu-mi pasă/Mâine-apare alta mai aleasă!“. Dincolo de această „ceartă oltenească“ (vorba lui Victor Papilian), dincolo de vinovăţii, nevinovăţii, reale sau inventate, există pentru ambii opozanţi prezumţia de …vinovăţie! Am convingerea că ambii combatanţi sunt vinovaţi de… iubire pentru „campioana unei mari iubiri“, dar o iubire … gestionată (ca să zic aşa) deficitar şi, cum de la iubire la râcă, la ură e un pas mic… Dacă mai există în suflete o cât de mică rezervă de iubire alb-albastră, senină, curată, adevărată, necuantificabilă în cifre de afaceri mai mult sau mai puţin perdante, în datorii mai mult sau mai puţin onorate, Craiova nu va pleca la Severin şi nici nu se va ivi altă Ştiinţă mai iubită. Se poate transfera o siglă, un banner, un antet, dar starea de spirit nu poate fi obiectul negocierii şi cu atât mai puţin al „transferului“. Ştiinţa Craiova nu este transferabilă! Noi, oltenii, oriunde ne-am afla, de la Craiova, Turnu Severin, Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Slatina şi pân’ la Suceava, Satu Mare, Cluj sau Constanţa, am iubit de copii Ştiinţa Craiova sau, mai mult, cred că iubirea pentru fenomenul sportiv (şi nu numai) Ştiinţa este transmisă genetic! Dacă totuşi se va-ntâmpla „transferul“ la Severin, în semn de iubire pentru Ştiinţa noastră, a Craiovei, aduc aici un crâmpei de iubire alb-albastră, privită prin ochi şi suflet de copil. Pentru acest copil, oriunde s-ar „muta“ Craiova, pe orice loc s-ar afla în clasamente, Ştiinţa Craiova rămâne „campioana unei mari iubiri“!
  Elev fiind, n-am avut eu relaţii prea principiale cu matematica, dar îi păstrez o frumoasă amintire profesorului de matematică Viorel Dobre. Fericită coincidenţă, cu strălucitul profesor de… sport, antrenorul cu acelaşi nume. Aşadar, Viorel Dobre, profesorul de ştiinţă exactă, era şi un mare iubitor de Ştiinţa Craiova. Era un apropiat al oficialilor clubului, al staff-ului tehnic, al jucătorilor. Cu Domnia sa, orele de mate deveniseră … suportabile, apoi, chiar plăcute, pentru că se încheiau cu discuţii relaxante despre fotbalul craiovean. Cam cu o săptămână înainte de vacanţa mare din anul şcolar 1963-1964, când mediile erau ca şi încheiate, noi, deşi copii de 11-12 ani, exersam cu dl Dobre calculul aplicat al probabilităţilor, calculam şansele virtuale şi reale ale Ştiinţei de a promova în Divizia A. Erau în cursă Ştiinţa Craiova, Metalul Târgovişte şi Poiana Câmpina. „Calculul“ nostru entuziast dădea câştigătoare, nu probabilă, ci sigură, Ştiinţa noastră, dar, Viorel Dobre ne-a tăiat entuziasmul: măi copii, totuşi, promovarea noastră depinde de jocul rezultatelor, depinde ce face Câmpina la Paşcani, dar, oricum, nouă ne trebuie victorie acasă cu Târgovişte. Din fericire, entuziasmul calculului nostru copilăresc a învins … „îndoiala metodică“, motivată a profesorului. Şi a venit ziua meciurilor. Era 13 iunie 1964. Atmosferă incendiară, stadion arhiplin, Craiova bate Târgovişte cu 3-0. Toată suflarea oltenească aştepta cu sufletul la gură rezultatul de la Paşcani.
După ora 22.00, la rubrica de sport a „Radiojurnalului“ se anunţă rezultatele diviziei B: suspans, creşte tensiunea, în sfârşit, crainicul anunţă neutru: CFR Paşcani-Poiana Câmpina, 2-0. Uraaa! Ştiinţa e-n A, Craiova e-n A! O mână de oameni avea să ne reprezinte pe noi, oltenii, Craiova şi toată Oltenia, pe prima scenă fotbalistică a ţării! O mână de oameni a făcut zeci de mii de oameni fericiţi şi mândri de Ştiinţa lor! Mulţumesc peste timp minunatului profesor Viorel Dobre, care m-a făcut să îndrăgesc (nu să iubesc) matematica şi să iubesc forever Ştiinţa Craiova. Poate este doar un simplu exerciţiu de memorie, dar sunt mândru că şi azi mai ştiu enunţul teoremei lui Pitagora, să zicem, dar şi „enunţul“ … poezie învăţată pe dinafară, cu echipa de aur care a câştigat promovarea: Vasilescu, Lungan, Geleriu, Pâcă Dumitrescu, Deliu (alintat-anagramat şi iedul), Tetea, Bărbulescu, „matrozul“ Ganga, Lovin, Anton, Onea şi, desigur, antrenorul-mână de fier, nea Lache Oţeleanu, fie-i amintirea veşnică!
A fost o vară de vis pentru copilul-elevul care eram. Întotdeauna spre sfârşitul verii mi se făcea dor de şcoală, de colegi, îmi doream să înceapă şcoala, să mă întâlnesc cu colegii, să mă aşez în banca mea, să simt mirosul podelelor date cu bradolină… Ei, bine, în acel sfârşit de august al lui 1964, dorinţa de a mă întoarce cu drag în locaşul de lumină venită din învăţătura de carte a fost eclipsată (parţial!) de dorinţa de a începe odată campionatul, de a fi prezent pe stadionul Tineretului, la primul meci în Divizia A al Ştiinţei, în 30 august. Adversară, nici mai mult, nici mai puţin… Steaua Bucureşti, care, la acea oră, însemna, printre alţii, Constantin, Jenei, Hălmăgeanu, Crăiniceanu, Sorin Avram, Suciu, Sătmăreanu, Voinea. Tribunele stadionului erau populate încă din noaptea de dinaintea meciului. Descurcăreţii şi-au petrecut noaptea în tribune, înarmaţi cu (ne)răbdare şi tutun, o juma’ de pâine, o roşie, o felie de brânză, table, coifuri, chipiuri făcute din Scânteia… Ai mei doar aşa m-au lăsat la stadion, având în vedere aglomeraţia, înghesuiala, dacă mă duc cu nea Sandu minte-ngustă. Nea Sandu era lăcătuş, avea un mic atelier pe strada Madona, lângă debitul de tutun al lui nea Tomiţă Armăşescu şi lângă casa soţilor anticari Gheorghiu, părinţii lui Mihnea Gheorghiu, mai sus un pic de celebrul „Izvorul rece“ şi de magazinul de pâine al lui Bonciu, de unde cumpăram eu pâine, trimis de mama, cu banii şi bonurile învelite în ziar, să nu le pierd, băgate adânc în buzunarul „şpilhozenului“. Noi, copiii de pe strada Madona, eram mai tot timpul prin atelier, nea Sandu „ne dădea de lucru“, ne lăsa să ne jucăm cu uneltele, mai meşteream, strângeam, desfăceam piuliţe, prindeam în menghină câte o bucată de fier, ori o pileam, ori o tăiam cu bomfaierul. „Măi Sandule, mai sărea câte un părinte revoltat, mă, tu ai dat în mintea copiilor? Ai minte-ngustă de copil… nu-i mai strânge, mă, ciopor la tine, că, uite, al meu veni aseară cu ochiul vânăt, că îi scăpă un arc de la broască drept în ochi…“ Şi aşa i-a rămas numele, Sandu minte-ngustă, dar renumele, printre noi, copiii, era de om cu suflet mare, frumos şi curat, de copil. Ca să merg cu nea Sandu la meci („mergem doi pe bilet, zici şi mata că sunt copilul dumitale“) şi pentru că mai erau doar două săptămâni până la începutul şcolii, ai mei m-au trimis în curte, la umbră, cu un creion, un caiet şi culegerea de Gheba să rezolv exerciţiile de la pagina cutare la pagina cutare. Dacă nu le termini până vine Sandu, nu mergi la stadion! Sigur că le-am terminat, ba, când a apărut nea Sandu, ca să nu mai pierd timp, am luat cu mine creionul, caietul şi culegerea, la stadion. Cu vreo două ore înainte de începerea meciului am plecat spre stadion. Râuri de oameni curgeau spre marea de oameni care era la acea oră stadionul Tineretului! Ne-a luat mai bine de o jumătate de oră să trecem de cerberii de la poarta principală de acces, luată cu asalt de puhoiul de oameni. Ne-a mai luat ceva timp să „înotăm“ până la locurile pe care ni le ţinuse încă de noaptea un prieten al lui nea Sandu. Au ieşit echipele la încălzire! Care e, mă, Constantin? Nuu, ăla e Crăiniceanu, tu nu vezi ce slab e? Da’ ce tânăr e portarul, Suciu! La jurnal, la film, părea mai gras şi mai bătrân! Ai noştri se încălzesc, par uşor timoraţi, mai trag şi ei cu coada ochiului la stelişti, noii colegi de campionat, vedete, deee! Începe meciul. Marea de oameni a devenit un vulcan! Dar, peste marea de oameni devenită vulcan a venit, în rafale, ploaia de goluri! Am primit patru goluri fără să îndrăznim să marcăm vreunul, la prima apariţie pe prima scenă a fotbalului românesc. O pornirăm la drum cu stângul! Dar, tot un stâng, stângul de aur al admirabilului om şi sportiv Ion Oblemenco avea să fie pilonul care a consolidat, a menţinut şi apoi a dat strălucire Ştiinţei noastre mulţi ani. Închei aceste aduceri-aminte cu o „minune“ întâmplată în ultimul meci al acelei prime participări a Ştiinţei în Divizia A. Meci decisiv cu Progresul Bucureşti. Victoria ne asigura rămânerea în A. Am învins cu 2-1. Memorabil rămâne golul lui Onea, înscris direct din corner. Eu cred că la acel gol, mingea, pornind din gheata lui Onea spre plasa porţii Progresului, a fost purtată de energiile, gândurile concentrate ale celui de-al doisprezecelea jucător, admirabilul public oltean, aflat lângă echipă, şi la bine, şi la greu.