Străzile au amintiri

Pentru mine, copilul de ieri, omul matur cu suflet de copil de azi, strada Madona a fost şi este axis mundi, dar un loc privilegiat în sufletul meu îl are şi amintirea străzii Unirii din anii ’50, ’60, ’70 ai secolului trecut. Din vechile repere arhitecturale, pe segmentul cuprins între intersecţia cu fosta stradă Griviţa Roşie şi Minerva, au rămas două „vestigii“: Filarmonica şi Minerva. De câte ori mă plimb pe Unirii, mi-e drag să dau cu ochii de ele, repere în jurul cărora, peste blocurile de azi, se suprapun, parcă sfidând legile fizicii, vechile clădiri (unele, chiar remarcabile arhitectural, cu personalitate), care dădeau un farmec aparte străzii. Iată, aici, lângă Filarmonică, văd cu ochii minţii şi ai sufletului o casă cu etaj. La parter, o firmă scrisă cu litere de mână, caligrafic, „Foto Dudinski“. Păstrez şi azi primele poze, eu cu cercul, eu cu elefănţelul şi o poză cu mine, în costum de marinar. Vis-a-vis de Dudinski era Agenţia Tarom, în a cărei vitrină era o machetă, miniatură din lemn, a unui avion. Am reuşit s-o conving pe tanti Castelia să mi-l dăruiască după ce i-am promis că o să mă fac pilot când o să mă fac mare, deşi, pe lista meseriilor predilecte mai bifasem lăcătuş, pianist şi, după cum mă învăţase bătrânul doctor Sternberg  să spun, „doctor mamoş de femei“. Pe aceeaşi parte cu Taromul, mai jos, o casă veche, boierească, având faţada principală în strada Unirii, şi cu alta pe micuţa stradă laterală ce se deschidea din Unirii. La parter, magazinul de „coloniale“. Mai găseai pe atunci, chiar parfumuri, pudre de import, pe lângă ulei de nucă, briantină, săpun de glicerină, transparent, parfumuri, esenţe româneşti, care se vindeau „vărsat“ 50, 100 de grame, măsurate în „eprubete gradate“. Vizavi, pe colţ, străjuind intrarea pe străduţă (nu mai ştiu cum se numea; m-ajută cineva?) era Agenţia CFR. Peste drum, frizeria la care-mi plăcea să mă tund la nenea Tudor, întâi, pentru că mă tundea cu breton, tunsoarea „în tendinţe“ pentru vârsta mea, şi apoi, pentru că îmi punea un scăunel pe scaunul mare şi, deodată, deveneam cel mai înalt… bărbat din frizerie. De la frizerie mai erau doar câţiva paşi până la magazinul Englezu’ de pe Unirii, colţ cu strada Madona. În diagonală cu Englezu’, colţ cu Lipscani, era magazinul de ziare şi reviste al lui nea Ilie. De aici îmi cumpăram, adolescent fiind, Flacăra, Magazinul şi Săptămâna, puse sub tejghea de nea Ilie, pentru clienţii fideli. Aici era o adevărată „poiană a lui Iocan“. Zăboveam mult în prăvălie, atent la comentariile recenzenţilor presei, mai ales sportive (veneau aici, să cumpere Sportul popular, printre alţii, nea Lache Oţeleanu, Clement Iordănescu-Minune, profesorul Petrescu-Maciste) ori ascultam fascinat povestirile, amintirile, cupletele, bancurile lui nea Bubi Bozdogescu, îndrăgitul actor, obişnuit al şuetelor ad-hoc din prăvălia lui nea Ilie. Din când în când, intra aici, să-şi cumpere jurnale, marele actor Manu Nedeianu. Îl distingeam uşor, prin fereastra magazinului, plimbându-se agale, îmbrăcat în costum impecabil, cu croială de modă veche, cu nelipsita batistă „bogată“ la buzunarul de la piept. Păşea maiestuos, seniorial, ajutându-se de baston. Intra în prăvălie, îşi scotea elegant, nobil, pălăria, cu o uşoară plecăciune a capului, saluta cu vocea-i inconfundabilă, scotea banii din „portfeoi“, ritualic, în 3-4 timpi. Când se întâmpla să fie şi nea Bubi acolo, era spectacol de revistă ad-hoc, cei doi duelându-se în cuplete amintind de „Cărăbuşul“ lui Tănase ori de Revista craioveană de până mai ieri… Dar să revenim la plimbarea pe strada Unirii, nu înainte de a (re)aminti că în acest an, în iunie, se împlinesc 160 de ani de la naşterea Teatrului Naţional din Craiova, care a fiinţat de la începutul deceniului 6 până la darea în folosinţă a actualului locaş, în 1973, în clădirea care găzduieşte azi Colegiul „Carol I“ şi Teatrul „Elena Teodorini“. Nu cred că este excedentar să ne amintim această aniversare, mai des, nu numai în iunie. Poate, într-un număr viitor, va fi loc pentru un exerciţiu de admiraţie şi respect pentru instituţia brand naţional, şi nu numai. Revenind pe Unirii, vizavi de magazinul lui nea Ilie, colţ cu Madona, era Alimentara nr. 1, „la Marinică“.
Puţin mai jos, pe aceeaşi parte, era un magazin de zaharicale. Şi acum, când trec prin dreptul fostului magazin, dinspre blocul semeţ de azi, răzbat arome de cafea proaspăt râşnită „în faţa clientului“, mirosul inconfundabil de scorţişoară, vanilie, ciocolată, smochine, zahăr candel şi câte alte bunătăţi…! Cum aş putea uita magazinul „Bijuteria“, care se afla faţă-n faţă cu Minerva?
Aveam nouă ani când ai mei mi-au cumpărat de aici primul ceas de mână, „Ruhla cu cadran fosforescent“, şi primul stilou, „cu peniţă Redis“, cu care învăţam în vacanţe, cu unchiul Gheorghe de la Sibiu, scrierea gotică! De asemenea, n-am să uit niciodată zilele de 24 ianuarie, când, mai „cu şcoala“, mai cu părinţii, participam şi eu, intram în Hora Unirii, care se „încingea“ în fiecare an, chiar aici, în faţa… Şcolii Centrale sau la statuia lui Cuza, înălţată între English Park şi Primărie. Ce frumoasă şi adevărată prindere în horă, alături de cei mari, cu gânduri şi simţiri sărbătoreşti!
„Hora Unirii la Craiova“. Am privit tabloul lui Th. Aman, pentru prima oară, prin 1962 sau 1963, într-o carte pe care o împrumutasem de la biblioteca şcolii (Colegiul „Carol I“ de azi). Intram aici, în acest adevărat sanctuar, la început, doar din motive de lectură obligatorie, mai târziu, doar de drag de carte, de slova scrisă. Pe pereţi, portrete în sepia cu Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc. Intram în acest spaţiu cu sfială, parcă să nu deranjez această adunare vie, ca un cenaclu, pentru că aveai impresia că poeţii, scriitorii, aşezaţi în filele cărţilor bibliotecii, dialogau, citeau din operele lor, lucrând la ediţii adăugite…
Atunci, în acei ani, privirea asupra tabloului a fost exclusiv de estetică… elementară, alimentată cu mândria că în tablou „era vorba“ chiar despre Colegiu, la momentul pictării, Şcoala Centrală.
În timp, mi-am îmbogăţit privirea, cu ochiul interior, desluşind şi spiritul picturii, dincolo de volumele clădirii, dincolo de siluetele oamenilor, dincolo de culori…
Pentru că omul cât trăieşte-nvaţă, nu mi-e ruşine să spun că târziu, după 1989, am aflat un „detaliu“ despre pictura lui Aman. Dar, cum niciodată nu e prea târziu pentru a şti, a cunoaşte, a învăţa, iată detaliul pentru cei ce încă nu ştiau: tabloul „Hora Unirii la Craiova“ este inspirat de realitate, dar nu de realitatea zilei de 24 ianuarie 1859. Pictorul, martor ocular, surprinde entuziasta adunare populară prounionistă, întâmplată pe 12 octombrie 1857 în faţa Şcolii Centrale.  
Altfel spus, Unirea din 1859 s-a întâmplat în 1857 (şi chiar cu mulţi, mulţi ani în urmă!), mai întâi „în cuget şi simţiri“. De aici, din minţi şi suflete, a coborât în istorie, 24 ianuarie 1859 fiind doar transcrierea, fixarea în calendar a unei  realităţi de suflet, preexistente. Memoria datelor devine goală, insignifiantă dacă nu-şi conţine miezul, memoria afectivă…
Toate cele de mai sus mi-au revenit în minte la o primă tresărire de memorie afectivă. Desigur, doar eşantioane ale unor amintiri cât să scrii un roman. Sunt doar câteva „motoare de căutare“ printre amintiri, pe care le poate  „accesa“, dezvolta fiecare, în propria arhivă sentimentală, pentru o necesară gimnastică de-nviorare a sufletului cu amintiri din cea mai frumoasă vârstă a omului.