Ninsorile şi gerul ne-au făcut să uităm pornirea de primăvară în plină iarnă, de acum două-trei săptămâni, când stratul subţire de zăpadă se topise, la „avansurile“ temperaturilor primăvăratice. Ştiam, vorba ardeleanului, că „iarna n-o mâncă lupul“, aşteptam contraofensiva iernii, dar, vorba strămoşului, „carpe diem“, am trăit cu toţii „clipa“ de primăvară furişată în ograda iernii. Ne-am bucurat ieşind la un grătar la iarbă verde (?!), la cules ghiocei, ori te miri pe unde şi-a mai găsit românul locaţii de consumat frumuseţea clipei. Ei bine, într-un singur loc, bucuria n-a fost plenară, şi anume la volanul unei maşini (în mers). La topirea zăpezii, drumurile şi-au arătat… goliciunea, inclusiv… găurile negre sau, pentru pudibonzi, „craterele lunare“. Apoi, prin multe zone din ţară, râurile blocate pe alocuri de sloiuri au deversat (un semnal de alarmă pentru primăvară), undeva, nu mai ţin minte, puhoiul a lovit, doborând un picior de pod… Bine că veniră ninsorile şi gerul care, într-un timp de execuţie rapid, reparară, peticiră drumurile. E drept, termenul de garanţie al lucrării Mamei Natura este scurt, şi anume până la o atipică, dar posibilă contraofensivă a primăverii în plină iarnă.
Dar, dacă tot vorbii despre drumuri şi poduri, supun atenţiei Domniilor voastre o străveche şi dilematică poveste.
Un bun şi… util obicei al cuceritorilor romani era că îşi fixau ca prioritate zero în teritoriile ocupate construirea de drumuri şi poduri, condiţie sine qua non, ca să zic aşa, pentru implementarea civilizaţiei economice, sociale, comerciale şi spirituale romane în teritoriile ocupate. Circulaţia rapidă a informaţiilor, a mărfurilor, a produselor cultural-artistice şi, la nevoie, circulaţia legiunilor de războinici erau motivaţiile importante pentru care romanii construiau prioritar şi trainic drumuri şi poduri.
Aşa cum am învăţat la Istoria antică, Podul de la Drobeta a fost construit la ordinul împăratului Traian, între 105 şi 106, de către vestitul arhitect al lumii antice, Apolodor din Damasc, cu scopul trecerii armatei romane peste Dunăre, pentru a ocupa Dacia. Ceea ce s-a şi întâmplat, Dacia devenind provincie romană până în anul 271. Ei bine, există păreri, supoziţii, ipoteze emise de dacologi, care susţin că podul ar fi fost construit de regele dac Burebista, timp de şase ani, în scop paşnic, înainte de războaiele daco-romane, pentru a controla mai rapid şi mai bine teritoriile dacice de pe malul drept al Dunării. La a doua invazie romană, cea din 105-106, descendentul lui Burebista, dârzul rege Decebal, a incendiat structura de lemn a podului, pentru a întârzia, a încetini invazia romană. Ce a făcut Apolodor între 105-106 a fost doar restaurarea podului construit de daci şi cvasidărâmat tot de ei. Mai mult, se pare, din „informaţii pe surse“, altele decât cele de la Roma sau Sarmisegetusa, că legiunile romane au intrat în Dacia, trecând Dunărea, pe un pod de vase…
Sigur, nici această ipoteză nu are consistenţa de adevăr de netăgăduit, dar există un punct de vedere care ridică semne de întrebare pertinente, dacă nu neapărat asupra paternităţii romane a construcţiei podului, măcar asupra performanţelor tehnice ale constructorilor acestuia. Întrebări pe care şi le pun dacologii, atenţie, nu dacomanii:
Cum a fost posibilă în numai doi ani construirea unui pod întins pe 800 m deasupra apei, cu dimensiuni maxime de cca 1.135 de metri lungime, 15 m lăţime, la 19 m deasupra apei? La posibilităţile tehnice ale vremii, oricât de updataţi ar fi fost romanii, nici cu accesare de… fonduri europene nu puteau construi un asemenea pod în doi ani.
De ce nu există pe Columnă scene cu construcţia podului sau cu legiuni romane trecând în Dacia peste pod, având în vedere că evenimentul nu era de… trecut cu vederea nici ca performanţă militară, cucerirea Daciei, dar nici ca performanţă tehnică, fiind vorba despre o construcţie avangardistă, dacă ne gândim că o asemenea minune a mai fost construită abia după 1.000 de ani.
(continuare în pag. 3)
Un lucru e sigur, de drumuri şi poduri construite alert, dar trainic este nevoie şi azi, după 1900 de ani. Avem nevoie de drumuri care să străbată cu bine nu numai anotimpurile, din primăvară-n primăvară, ci şi secolele.
Azi, după 1904 ani, nu ştiu cât mai contează dacă podul a fost construit de-ai lui Traian sau de-ai lui Burebista, important este că ne mândrim cu ce a mai rămas din pod, la Drobeta, unde ne mai frecăm, ne mai rezemăm de (ce a mai rămas din) Picior, turişti printre frumuseţile patriei, zâmbind trecutului, prezentului şi viitorului, apăsăm butonul şi adăugăm poza în albumul de familie!
Nu ţin nici cu dacii, nici cu romanii (cel puţin în contextul poveştii de mai sus), eu ştiu aşa, că sunt român, mă rog, un mixtum compositum sau, cum extraordinar de frumos spunea Geo Dumitrescu în „Inscripţie pe piatra de hotar“: „Slav aş fi fost de n-aş fi fost latin/Latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac/Dar a ieşit aşa, să fiu român/Şi eu cu soarta asta mă împac“. Nu mă împac, în schimb, cu adevărul (ce-i drept, controversat) că totuşi romanii sunt exclusiv constructorii podului. Atunci, ce să mai cred despre drumurile şi podurile României de azi, fostă Dacia Felix? Mirabile dictu: unde suntem, în ce timp (trecut) istoric trăim prezentul? Cum de nu reuşim noi azi să construim ca romanii, măcar 1 km de drum (trainic, care să dureze măcar 10… luştri, fără peticeli) în doi ani?
Un lucru e sigur, de drumuri şi poduri construite alert, dar trainic este nevoie şi azi, după 1900 de ani. Avem nevoie de drumuri care să străbată cu bine nu numai anotimpurile, din primăvară-n primăvară, ci şi secolele.
Azi, după 1904 ani, nu ştiu cât mai contează dacă podul a fost construit de-ai lui Traian sau de-ai lui Burebista, important este că ne mândrim cu ce a mai rămas din pod, la Drobeta, unde ne mai frecăm, ne mai rezemăm de (ce a mai rămas din) Picior, turişti printre frumuseţile patriei, zâmbind trecutului, prezentului şi viitorului, apăsăm butonul şi adăugăm poza în albumul de familie!
Nu ţin nici cu dacii, nici cu romanii (cel puţin în contextul poveştii de mai sus), eu ştiu aşa, că sunt român, mă rog, un mixtum compositum sau, cum extraordinar de frumos spunea Geo Dumitrescu în „Inscripţie pe piatra de hotar“: „Slav aş fi fost de n-aş fi fost latin/Latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac/Dar a ieşit aşa, să fiu român/Şi eu cu soarta asta mă împac“. Nu mă împac, în schimb, cu adevărul (ce-i drept, controversat) că totuşi romanii sunt exclusiv constructorii podului. Atunci, ce să mai cred despre drumurile şi podurile României de azi, fostă Dacia Felix? Mirabile dictu: unde suntem, în ce timp (trecut) istoric trăim prezentul? Cum de nu reuşim noi azi să construim ca romanii, măcar 1 km de drum (trainic, care să dureze măcar 10… luştri, fără peticeli) în doi ani?
