21.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiCând a pierdut Mircea Geoană alegerile?

Când a pierdut Mircea Geoană alegerile?

Ca întotdeauna, după alegeri apar tot felul de analize. Unele mai documentate şi mai serioase, altele scrise după ureche, în dulcele stil al jurnalismului discreţionar. Unii spun că alegerile au fost pierdute de Mircea Geoană din cauza casetei cu Traian Băsescu lovind un copil, a vizitei lui Geoană la Sorin Ovidiu Vântu, a întâlnirii televizate dintre Băsescu şi Geoană cu trei zile înainte de 6 decembrie 2009, a vizitelor lui Geoană la Moscova etc. Toate acestea sunt, probabil, dureroase pentru echipele de campanie, dar nu schimbă cu mult structura obiectivă a situaţiei.
Mircea Geoană a pierdut alegerile prezidenţiale din decembrie 2009 la Congresul PSD din decembrie 2006.
Să ne reamintim că Mircea Geoană a câştigat preşedinţia PSD la Congresul din aprilie 2005, învingându-l pe Ion Iliescu – oarecum surprinzător pentru cei din afară, însă deloc uimitor pentru cei dinăuntrul PSD. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze, dar pe vremea aceea aveam un sistem de intervievare a cadrelor de conducere din partid, aşa că ştim exact care era situaţia. Cei peste 1.700 de lideri locali de partid prezenţi la Congres nu-l mai voiau pe Ion Iliescu preşedinte de partid. Ei resimţeau puternic faptul că pierduseră alegerile prezidenţiale, deşi le câştigaseră pe cele parlamentare. Nu atât un calcul raţional, de avantaje-beneficii stătea la baza atitudinii lor, ci, pur şi simplu, sentimentul de „nedreptate“ electorală: Guvernul Năstase fusese performant, redusese inflaţia, adusese creştere economică, rezolvase probleme lăsate în suspensie de ani de zile, încheiase negocierile pentru aderarea la NATO şi UE. Şi totuşi, alegerile prezidenţiale le pierduseră, la o diferenţă mică, deci cu atât mai „nedreaptă“. În aprilie 2005, cadrele locale de partid doreau o nouă conducere, o nouă echipă de lideri care să fie capabilă să valorifice potenţialul politic şi electoral enorm, încă o dată demonstrat. Revenirea lui Ion Iliescu în funcţie executivă li se părea acestor oameni o întoarcere în trecut. Nu spun că aveau sau nu dreptate, nu spun că toţi gândeau la fel. Spun doar că acesta era sentimentul majoritar.
Mircea Geoană a beneficiat de această atitudine a delegaţilor la Congres şi a găsit un culoar neaşteptat de favorabil prin renunţarea lui Adrian Năstase de a candida contra lui Ion Iliescu. Cu alte cuvinte, Mircea Geoană a avut de două ori noroc: o dată, că oamenii nu-l mai voiau pe Iliescu, a doua oară, că Năstase nu a vrut să candideze decât pentru preşedinţia Consiliului Naţional.
În toamna anului 2005, Mircea Geoană a cerut o analiză aprofundată a stării partidului. S-a format o echipă de planificare strategică – probabil cea mai performantă care fusese vreodată formată în România, iar în februarie 2006 s-a predat un voluminos raport care cuprindea descrierea stării de atunci a partidului şi căile prin care se putea acţiona în viitor. S-a constatat că PSD putea cu uşurinţă să obţină 45% în vot direct la alegerile din 2008, dacă se rezolvau trei probleme: democratizarea partidului, resursele financiare şi schimbarea imaginii de „cupolă moştenitoare“, adică de moştenitor al fostului partid comunist, protector al corupţilor şi orientat spre satisfacerea propriilor interese şi nu ale publicului larg.
Pentru că nu exista nici o cale potrivită de a rezolva aceste trei probleme, de altfel legate între ele (finanţarea partidului era parţial asigurată de oameni care cereau în schimb avantaje economice şi politice etc.), s-a adoptat calea organizării alegerilor interne în partid, beneficiind de faptul că noul statut prevedea un mandat de conducere de numai doi ani.
Mircea Geoană a adoptat integral acest plan strategic.
Dar nu l-a respectat niciodată.
De ce nu l-a respectat îmi e greu să spun. Poate că nu vedea nici un fel de rost să gândească strategic cu doi-trei ani înainte anumite situaţii politice, economice şi sociale bine descrise în acel raport. Nu ştiu.
Mircea Geoană a căzut, în schimb, în mâna unor oameni cu dare de mână – ca să spun aşa. Treptat, conducerea formală a partidului a fost înlocuită cu persoane care nu prea aveau ce căuta în prima linie. Echipa de planificare strategică a fost marginalizată. S-a ajuns, într-adevăr, la un nou Congres, organizat foarte sectar în decembrie 2006, dar la acest congres s-au rearanjat scaunele în sala de aşteptare a cabinetului preşedintelui, nu s-a rezolvat nici una dintre problemele-cheie ale acestui partid. Dintr-un factor de modernizare a partidului, Mircea Geoană a devenit il capo di tutti cappi. Omul care promovase parlamentul unicameral, reducerea numărului de parlamentari, cota unică, revizuirea consiliilor locale, descentralizarea, privatizarea, externalizarea serviciilor publi-ce, autogestiunea justiţiei ca putere în stat, Mircea Geoană a ajuns megafonul unor grupuri cu interese vizibil mercantile. Şi specializate în trafic de influenţă, şantaj şi manipulare.
În februarie 2007, grupul de planificare strategică a fost desfiinţat. A urmat un şir de acţiuni politice uluitoare: susţinerea mafiotă, netransparentă a PNL ca să rămână minoritar (şi, deci, şantajabil) la guvernare, moţiunea la adresa ministrului justiţiei, promovată de Dan Voiculescu, votul pentru suspendarea preşedintelui, organizarea deplorabilă a mobilizării pentru referendum, moţiunea de cenzură la adresa guvernului minoritar Tăriceanu, organizarea catastrofală a alegerilor europarlamentare din noiembrie 2007. Într-un singur an, Mircea Geoană a ajuns de la 45% grad de încredere la 20%, iar PSD – de la 36% intenţie de vot la 22%. Cu cât era mai prezent în mass-media, cu atât Mircea Geoană scădea în popularitate şi încredere, nu numai în rândul publicului votant, ci şi printre membrii de partid. Mai ales printre membrii de partid.
Situaţia ajunsese atât de gravă, încât, într-un moment de luciditate, Mircea Geoană a rechemat o echipă de excluşi, marginalizaţi, îndepărtaţi, sub conducerea lui Miron Mitrea să se ocupe de alegerile locale din 2008. Această echipă a reuşit să reconstituie o parte din gloria trecută a PSD, dar nu a reuşit să înfrângă decisiv PD-L, nici la alegerile locale, nici la alegerile parlamentare. Mai mult, în ciuda oricăror calcule strategice, Mircea Geoană decide să facă un pact cu PD-L şi Traian Băsescu şi intră la guvernare, distribuind posturi şi avanposturi. Protocolul semnat cu Emil Boc, în decembrie 2008, a însemnat renunţarea la victoria din 2009.
În august 2009, Mircea Geoană era învins sigur. PSD era remorca guvernării, Mircea Geoană avea 15% intenţie de vot, iar jumătate dintre cei trei milioane de votanţi pesedişti ar fi pus ştampila pe oricine (Sorin Oprescu, Traian Băsescu, Gigi Becali, C.V. Tudor) în afară de Geoană. Nu pentru că ar fi prost, corupt sau superficial. Ci pentru că era evident că nu ştie încotro să ducă partidul, adică peste trei milioane de votanţi disciplinaţi şi de stânga, pe care îi afectau personal corupţia, şantajul, manipularea de la vârful partidului. Geoană şi echipa lui erau în august 2009 mai degrabă o clică cotropitoare decât o conducere raţională.
S-a întâmplat însă că Sorin Oprescu a ezitat să intre în campanie, iar cineva a redactat un plan bun pentru Mircea Geoană. Din nou norocos… Astfel, PSD a ieşit de la guvernare, a depus moţiunea de cenzură la adresa guvernului Boc, a refuzat negocierile cu Traian Băsescu, a adoptat soluţia liberală a proiectului Johannis şi s-a ocupat serios de mobilizarea electoratului propriu. În mai puţin de două luni după mijlocul lunii august 2009, Mircea Geoană a devenit în fine candidatul pesediştilor. Din incapabil să treacă în turul al doilea, Geoană a reuşit să intre în bătălia finală. Iar aici, publicul votant din România s-a reîntors la propriile convingeri, cele menţionate în raportul din 2006, dar nerezolvate niciodată: cine vă finanţează, de ce protejaţi corupţii, ce veţi face dacă veţi câştiga alegerile (să spui în plină campanie că schimbi procurorul general – când tu ştii bine că oamenii cred că eşti capul şantajiştilor şi mituitorilor…), ce fel de conducere politică doreşti pentru România… La toate aceste întrebări, Mircea Geoană a avut vorbe, dar nu răspunsuri.
Şi a pierdut.
Citind cele de mai sus, e de mirare chiar că a pierdut la numai 70 de mii de voturi.
Asta nu înseamnă că e bine că a pierdut. Ci pur şi simplu că în politică orice nefăcut se răzbună. Mai aprig decât făcutele.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

36 COMENTARII