Lecţia greacă pentru nenăscutul guvern al României

După Islanda, care a ajuns în situaţia să nu-şi mai poată plăti datoriile, urmează Grecia. Din cele patru-cinci ţări din Zona Euro care au datorii atât de mari încât este greu de crezut că le vor plăti vreodată – Marea Britanie, Italia, Spania, Grecia, Irlanda -, deja una a căzut: Irlanda. Bugetul pe anul 2010 aprobat de Parlamentul Irlandei este coşmarul oricărui politician: scăderi de salarii, tăieri de costuri, reduceri de pensii, schimbări brutale în politicile sociale. Nici nu se putea altfel, pentru că Irlanda a ajuns să se împrumute pe pieţele internaţionale la costuri triple faţă de doi-trei ani în urmă.
Acum e Grecia. Partidul Socialist Grec (PASOK) a preluat guvernarea în octombrie 2009 cu o platformă deja cunoscută – creşterea salariilor, a pensiilor, locuinţe pentru tineret, facilităţi fiscale pentru hoteluri şi restaurante, subvenţii pentru populaţia care trăieşte în insule, subvenţii pentru agricultură. O lună mai târziu, agenţiile de rating scad credibilitatea Greciei, iar spectrul falimentului se răspândeşte cu repeziciune. Preşedintele şi primul-ministru grec merg la Consiliul de iarnă al Uniunii Europene cu datorii de peste 300 de miliarde de euro, adică PIB-ul pe un an şi jumătate, şi cu posibilitatea de a ieşi din Zona Euro. Bursa din Atena scade brutal, iar pe bursele internaţionale euro pierde teren în faţa yenului, a dolarului american, chiar şi a rublei. Căci o nenorocire nu vine niciodată singură.
Sigur, Grecia a cheltuit nebuneşte pentru cele mai scumpe Jocuri Olimpice din istoria lumii – cele din 2004. Toate aceste cheltuieli au fost asumate de stat, dar lucrările au fost acordate pe sprânceană prietenilor politici: stadioane, săli de sport, şosele, modernizări de aeroporturi ş.a.m.d. Corupţia – endemică în Grecia – a făcut ca un kilometru de autostradă să coste 48 de milioane de euro, iar un stadion, un miliard. Însă, Jocurile Olimpice, oricât de scumpe ar fi fost ele, nu sunt cauza, ci doar unul dintre efecte. Grecia a adoptat sistemul salarizării unice în serviciile publice, nu şi legea normării muncii publice. Ca urmare, Grecia are mii de profesori care predau două-patru ore pe zi, dar încasează 13 salarii şi încă 50% ca bonusuri. Grecia are doctori care nu mai operează de zece ani la stat, dar lucrează din greu în clinicile private, plătiţi fiind de stat aproape ca şi ca echivalenţii lor din Germania sau Austria.
Grecia nu impozitează cu nimic veniturile bisericii autocefale ortodoxe, al doilea angajator al ţării, care produce aproximativ 2% din PIB prin hotelurile, restaurantele, parcurile de distracţii, locuinţele, companiile pe care le deţine. Grecia are cel mai înalt nivel de plăţi nefiscale din UE, mai puţin România şi Bulgaria, unde nu există măsurători prea precise, astfel încât aproape 20% din încasările din turism (circa 30 de miliarde de euro în total) sunt efectuate fără a fi evidenţiate în conturi. Mii de patroni de hoteluri, restaurante, taxiuri, firme de turism, firme de transport încasează numerar şi nu declară nimic la stat. Din această cauză, munca la negru este mai răspândită chiar decât în Balcani, ceea ce este, într-adevăr, o performanţă. Peste 35% dintre grecii cu vârstă de muncă nu sunt salariaţi, obţinându-şi veniturile la negru. Cheltuielile militare ale Greciei sunt printre cele mai mari din UE, moştenire a fricii politicienilor de casta militară a cărei dictatură s-a încheiat în 1974. De 30 de ani, armata greacă consumă 15% din buget şi singura ei realizare este că a reuşit să menţină divizarea Ciprului în zona greacă şi zona turcă. Statul grec deţine 50% din întreprinderile ţării, conducerile lor sunt înţesate de nepoţi şi nepoate, iar eficienţa unora dintre aceste companii este atât de coborâtă încât Compania Naţională a Lignitului ar putea fi de-a dreptul invidioasă. Presa internaţională este plină cu poveşti de toate felurile despre corupţia, piaţa neagră, ineficienţa şi incompetenţa unora dintre administratorii publici şi politici din Grecia.  
Guvernul socialist a pus între coperte un pachet de urgenţă: scăderi de salarii, de subvenţii, de pensii, privatizarea companiilor de stat, descentralizarea şi externalizarea activităţilor administrative, reducerea corupţiei şi a pieţei nefiscale, introducerea criteriilor de performanţă, introducerea normării activităţilor publice, independenţa justiţiei şi creşterea credibilităţii Greciei pe plan internaţional. Socialiştii sunt la începutul mandatului, deci pot lua măsuri nepopulare – deşi publicul grec cere de ani de zile unele dintre măsurile enumerate mai sus. Dacă le reuşeşte, s-ar putea să nu-i poate mişca nimeni din posturi multe mandate de acum încolo. Dacă nu le reuşeşte, s-ar putea să vedem prima ţară care se întoarce la moneda naţională după ce a adoptat euro. Nu e o perspectivă prea roz pentru nimeni din UE. Inclusiv pentru români, care ar putea agrava situaţia UE ca întreg.