Român pentru o zi

Ziua de 1 Decembrie este prilej de ceremonii oficiale, cu parlamentari, miniştri, primari şi preşedinţi împodobiţi ipocrit cu banderola tricoloră şi rostind ca fariseii din vechime discursuri siropoase, declaraţii mincinoase de dragoste pentru ţară. Atmosfera de scandal în mahala a campaniei electorale aduce un surplus de mizerie la cea de-a 91-a aniversare a naşterii statului naţional unitar român. Refuz să mă încolonez în rândurile celor care îşi vor ţipa iubirea de neam şi ţară, aceşti Caţavencu, Trahanache, Brânzovenescu şi Farfuridi care ne pângăresc viaţa. Nu voi aduce false osanale trecutului glorios şi nici nu voi declama vreo odă patriotardă. Nu voi pupa mâna vreunui candidat şi nici nu voi declara onctuos că el este salvatorul mult aşteptat al ţării. Eu mi-am propus ca de 1 Decembrie să mă gândesc cum ar fi ca fiecare dintre noi să trăiască, pentru o zi, ca un român adevărat. Un român adevărat, într-o Românie adevărată.
Un român adevărat ar munci fără să fure şi fără să fie leneş. Nu ar accepta să fie şomer şi nici nu s-ar ploconi ca o slugă la picioarele şefului, patronului, ciocoiului. Un român adevărat nu s-ar lăsa cumpărat de politicianul care îi dă 100 de lei sau un kilogram de mălai pentru a-i avea votul. Un român adevărat l-ar plesni peste ochi pe fariseul venit la poarta casei lui să-i cumpere demnitatea. Un român adevărat nu ar îngădui străinilor să-i răpească averea şi ar lepăda dincolo de zidurile cetăţii pe trădătorii care îşi vând sufletul pentru arginţii în schimbul cărora înstrăinează bogăţiile ţării.
Un român adevărat nu-şi părăseşte soţia şi copiii plecând prin ţări străine la muncă de slugă sau la furat. Românul adevărat ar privi la familia lui ca la începutul sfinţeniei, parte de nepreţuit şi de neînlocuit a vieţii şi a sufletului. Românul adevărat rămâne în ţară şi luptă cu mişeii pentru dreptul lui la muncă, la viaţă, la demnitate. Un român adevărat nu ar pleca de lângă Dumnezeu şi din credinţa moştenită de la străbuni şi nici nu ar îngădui batjocorirea Bisericii strămoşeşti. Un român adevărat ar şti care este sensul vieţii lui, călătoria către Dumnezeu.
Un român adevărat s-ar înfăţişa popoarelor Europei cu demnitate, mărturisindu-şi bucuria de a trăi împreună cu acestea în Noua Europă, însă fără a îngădui ca în ţară să pătrundă cele rele, ci primind doar cele bune şi de folos sufletului românesc. Un român adevărat va rămâne român şi creştin oriunde ar merge prin Europa, purtând cu el smerenia şi iubirea de oameni şi de Dumnezeu a credinţei noastre creştine, dar şi curajul şi demnitatea moştenite de la strămoşi. Un român adevărat ar trăi într-o ţară bogată pentru toţi ai săi copii, o ţară în care sărăcia va fi fost de mult uitată ca un vis urât, iar dreptatea este împlinită pentru fiecare. Un român adevărat ar fi un creştin trăind într-o ţară creştină.
Cândva, în România au trăit români adevăraţi. Dacă aceşti români adevăraţi nu ar fi trăit, noi, bietele fantome rătăcite la marginea istoriei, nu am fi avut zile de binecuvântată aducere aminte a demnităţii pierdute, zile precum 1 Decembrie, 24 Ianuarie sau 22 Decembrie. Românul nostru este încă bolnav. Viaţa abia mai pâlpâie în sufletul românesc. Un singur doctor ne poate vindeca şi acela este Dumnezeu. Doar că Dumnezeu nu făptuieşte binele fără ca omul să-şi dorească acest bine, să-l afle şi să-l ceară prin propriile-i fapte de la Dumnezeu.
Românii sunt acum dezbinaţi, crezând că în vorbele a două biete chipuri de lut, mincinoase străluciri şi amăgitoare glasuri, ar sta salvarea României. Acolo unde este dezbinare, nu este Dumnezeu, iar acolo unde nu este Dumnezeu, este doar întunericul cel fără sfârşit. Un întuneric ce ascunde privirilor lumii România cea adevărată…