Să presupunem că sunteţi sociolog şi faceţi sondaje de opinie politice. Sunteţi o superbă minoritate. Dintre cei peste 2.500 de sociologi activi care lucrează azi în România, numai vreo şase-şapte fac sondaje de opinie politică, iar dintre ei numai vreo patru le publică. Aceasta, pentru că nu există o piaţă a sondajelor politice în România. Partidele au nevoie de sondaje numai în campanii. De obicei, le comandă şi nu plătesc. Iar apoi vine DNA la institute, le face controlul şi le spune că au finanţat ilegal partide politice – că au avut contract, au facturat, dar nu au primit banii. Aşa că institutele mari şi serioase nu prea se îndeamnă să ia clienţi politici.
Dacă lucrezi într-un institut de cercetare este relativ uşor şi ieftin să pui câteva întrebări privind intenţiile de vot în orice cercetare naţională ai avea la îndemână. În cercetarea comercială există aşa-numitul omnibus – respectiv vânzarea cu bucata a întrebărilor dintr-o cercetare naţională. În fiecare lună (sau la alte intervale regulate de timp), institutul respectiv colectează întrebări de la clienţi şi le include într-un chestionar care apoi se aplică unui eşantion naţional. Într-un chestionar lunar de omnibus poţi avea, prin urmare, întrebări referitoare la consumul de detergenţi, publicitatea privind asigurările de viaţă, intenţia de emigrare şi consumul de ulei de motor, în funcţie de clienţii institutului respectiv. Toată lumea este mulţumită cu acest aranjament, de altfel, foarte rigid din punct de vedere profesional: clienţii plătesc numai o fracţiune de cost, iar institutul are costurile acoperite, ceea ce în cercetarea sociologică nu este deloc puţin lucru. Într-un asemenea omnibus poţi să pui cele câteva întrebări care identifică intenţia de vot.
Problema nu este la producţia datelor. Problema este la analiza lor.
Să presupunem că şeful institutului vă permite să introduceţi un pachet de întrebări cu privire la intenţia de vot la alegerile prezidenţiale. Condiţia este să nu le publicaţi, pentru că institutul respectiv nu doreşte să fie asociat în nici un fel cu bătălia politică (aşa au procedat în ultimii ani IMAS şi Metro Media Transilvania). Vă vin datele din teren. Şi ele îi arată pe Traian Băsescu la 17%, Mircea Geoană la 12%, Crin Antonescu la 9%, Sorin Oprescu la 4%.
Veţi spune imediat că aceste date sunt proaste sau falsificate. Nu, sunt chiar foarte bune. Pentru că ele se referă la întreaga populaţie investigată, respectiv la cele peste 18 milioane de persoane cu drept de vot din România.
Excludeţi din calcul persoanele care au spus că nu merg la vot în mod sigur, că probabil nu merg la vot, persoanele care nu au vrut să răspundă la întrebările politice (dreptul lor!) şi recalculaţi procentele. Acum arată altfel: Băsescu – 31 %, Geoană – 25%, Antonescu – 17%, Oprescu – 9%. Seamănă cu ce se publică prin ziare. Faceţi analiza celor pe care i-aţi exclus din calcul şi observaţi că aproape jumătate din populaţia României nu este interesată de alegerile care vin şi nu participă la vot. Mai observaţi că populaţia care spune că va participa la vot este de aproximativ zece milioane de persoane. Vă uitaţi în Anuarul Statistic, faceţi analiza şi – surpriză! – tendinţa de participare la vot este în scădere accentuată în România. Începeţi să aveţi îndoieli mari că va veni la vot 55% din populaţia României cu drept de vot. Pe unii nu-i interesează, alţii vor avea evenimente în familie (în ziua de 22 noiembrie 2009, în circa 800 de familii din România va fi un deces, în 700 va fi o nuntă sau un botez, în 550 va fi o naştere etc.). Faceţi nişte calcule complicate – pe care însă le ştiţi, ceea ce nu e cazul cu mulţi sociologi din România – şi vă rezultă că, dacă vin la vot 7,5 milioane de votanţi, ierarhia ar putea arăta astfel: Băsescu – 29, Geoană – 24, Antonescu – 15, Oprescu – 9, Hunor – 6, Vadim – 4, Becali – 3. Rămân 10% care, deşi sunteţi aproape sigur că vin la vot, nu puteţi să îi alocaţi pe candidaţi. Unii parcă ar vota cu Băsescu, alţii – cu Geoană ş.a.m.d. Un singur lucru vă este clar: că vreo trei-patru candidaţi nu pot intra în turul al doilea şi că unul (Băsescu) intră sigur în turul al doilea. Faceţi şi calculele pentru turul al doilea. Şi vă iese că oricine intră cu Băsescu în turul al doilea îl bate.
Fericit, după vrei trei-patru zile de calcule, îndo-ieli şi consultări de masive tomuri de sociologia opiniei publice, vă duceţi la şeful dumneavoastră şi îi arătaţi calculele. Şi acesta spune: „La asta ai muncit tu o săptămână şi 300 de ope-ratori o jumătate de lună? Ca să afli că Băsescu poate pierde şi că Geoană poate câştiga? Toată ţara ştie asta, mai puţin vreo trei talibani. Dar dacă se întâmplă ceva (ca în Spania în 2004, în Franţa în 1988 etc.) aceste structuri se pot schimba în trei zile. Nu ai dori să te apuci de o muncă serioasă? De exemplu, să afli câte maşini noi vor cumpăra românii anul viitor şi anume care? Sau câte camere de hotel şi pensiuni vor fi ocupate la anul şi anume în care zile?“
Exemplul de mai sus (caz real, de altfel) arată în ce constă, de fapt, munca sociologului. El face calcule bazate pe probabilităţi, dar aceste probabilităţi sunt nonpredictive. Adică, nu poţi prognoza viitorul pe baza datelor din trecut. Aceasta pentru că în lumea neînsufleţită probabilităţile sunt predictive, iar în lumea vie intervine subiectivitatea fiinţelor vii. În lumea vegetală şi animală mai este cum mai mai este – că majoritatea plantelor şi animalelor şi-au dezvoltat proceduri de evoluţie în funcţie de un (mare) număr de parametri. Dar în lumea socială este imposibil să faci predicţii cu grad de probabilitate 100%. Pentru că oamenii gândesc, simt şi acţionează diferit. Ei se comportă statistic, dar nu mecanic. Şi un mic fapt social la scară istorică poate schimba brusc cursul acesteia.
