Respect opiniile unor craioveni, nemulţumiţi de timpul (crizei economice) şi mai ales de spaţiul (de la marginea Craiovei) în care s-a ivit Parcul Tineretului, dar, eu, unul, cred că apariţia Parcului în „peisajul“ de azi al urbei, dominat de volume din beton, sticlă, termopane ori… pagode, turnuleţe, creneluri, este benefică, având pe termen scurt, mediu şi, mai ales, lung, efect arhitectural-ecologic şi, îndeosebi, civilizator, remodelator de atitudine civică. Susţin această opinie bazându-mă pe un argument puternic, trainic, şi anume vocaţia construcţiei pentru comunitate, exercitată, transpusă în faptă. Nu este puţin lucru, într-o vreme a demolărilor. De toate felurile…
Ignor deliberat conotaţiile, motivaţiile, conjunctura, argumentele politico-electorale care, în opinia multor craioveni, au făcut posibilă realizarea proiectului. Dincolo de toate acestea, unele reale, altele mai puţin, dincolo de trecătoare – oricum! – orânduiri, interese, întocmiri, (în)tocmeli politice, rămâne CONSTRUCŢIA. Construcţia pe termen lung, în folosul comunităţii. Aşa cum, păstrând proporţiile, azi, după 20 de ani, nimeni nu condamnă, nu înfierează cu mânie… capitalistă existenţa metroului, pentru că, nu-i aşa, a fost proiectat, construit din ideologia partidului unic. Desigur, şi atunci, şi acum, „deconturile“ au fost şi sunt scumpe, dar, în orice regim politic, de orice construcţie, de „amortizările“ ei, de beneficiile investiţiei vor beneficia multe generaţii. Desigur, dacă viitorimea, clasa politică şi societatea civilă vor şti să le păstreze depolitizate, adică doar să… le gospodărească. Politicieni sau nu, oamenii trec, orânduirile – nici una perfectă ! – se schimbă ciclic, iar în cazul de faţă Parcul Tineretului rămâne… în grija viitorimii. Prezentul Parc a fost şi el viitor (pe planşeta arhitectului) care va deveni trecut. Dincolo de jocul de cuvinte transpare încărcătura reală. Reperul este istoria, care se repetă benefic, de această dată, la mai bine de 100 de ani, mai exact, 107 ani! Tot într-o anumită conjunctură politico-socio-economico-culturală (pentru unii, bună, profitabilă, pentru alţii, mai puţin), tot la o margine, pe atunci, de Craiovă, în buza Romaneştilor, arhitectul peisagist E. Redont înnobila oraşul, oamenii lui, indiferent de etnie, nu-i aşa, cu bijuteria numită Parcul „Romanescu“, după numele vrednicului de amintire edil. „Nu ştiu alţii cum sunt, dar, eu, când mă gândesc la Parcul Romanescu-Bibescu-Poporului, nu caut să-i cunosc istoria din perspectiva, conjunctura politico-socio-economică a Craiovei începutului de secol 20. Este specialitatea politologilor, sociologilor, istoricilor care privesc din perspectiva preponderent profesională şi doar tangenţial „văd“ esteticul, frumosul, utilul construcţiei. Eu, unul, văd Parcul Poporului doar cu ochii sufletului! Ca mine gândesc toţi cei ce se bucură şi se vor bucura să poarte în suflet, pe suflet, bijuteria arhitectonică, acest loc perfect pentru loisir, ca să rămân în spiritul limbii arhitectului autor. Desigur, am minimalizat, spunând doar loisir. Pentru mulţi, foarte mulţi craioveni, Parcul a însemnat şi înseamnă mult mai mult…
Aşadar, iată că la 107 ani de la momentul inaugurării Parcului Romanescu-Bibescu-Poporului, s-a inaugurat Parcul Tineretului, într-un fel, şi păstrând proporţiile, o reeditare , o „updatare“ a bătrânului Parc, iată, venit spre noi, din „viitorul“ planşetei, străbătând „trecutul şi prezentul“ celor 107 ani…! Bătrânul Parc are de acum, benefic, o „concurenţă pe profil“! Pe amândouă le-aş pune sub semnul generic al unui titlu din Hemingway: „Un loc curat şi bine luminat“! Uite că nu numai prin oraş, prin centru există lumini, civilizaţie! Luminile celor două parcuri, unul ivit la periferia Craiovei începutului de secol 20, celălalt, la periferia Craiovei zorilor mileniului 3, se salută, prinzând în luminile lor vârfurile, turnurile câte unui zgârie-nori ivit prin centrul civic şi civilizat, unde copiii nu fac pipi pe gazon…
Sunt două Parcuri frumoase şi atât de necesare Craiovei, craiovenilor, indiferent de etnie! Purtarea de grijă trebuie să fie egală, chiar dacă le despart 107 ani de la inaugurare. Obiectiv şi la obiect. Bijuteria din aur verde, Parcul Poporului, are şi câteva pietre preţioase care-i sporesc frumuseţea, strălucirea, valoarea. Vecine, două câte două, Casa Bibescu – Teatrul de Vară şi Podul suspendat – Castelul Fermecat. De la începuturi, GdS a găzduit materiale informative, SOS-uri, atitudini, vis-a-vis de starea deplorabilă în care se aflau şi se află, mai ales, Teatrul de vară şi Castelul Fermecat. Din consolatoare şi totuşi, tristă fericire, cele două nu au fost demolate fizic de buldozere, dar parcă mai trist, mai dureros decât să vezi o lamă de buldozer prefăcând o construcţie într-un morman de moloz, este să vezi cum buldozerul uitării, ignoranţei, lipsei de interes (general) lucrează tăcut, încet, la degradarea, la transformarea în ruine a acelei construcţii. Aceste construcţii părăsite, abandonate au, totuşi, sufletul lor! E păcat, mare păcat! Sunt triste, bolnave şi abandonate, aceste clădiri, ca nişte copii ai nimănui, precum mai vedem pe aici, pe la noi. Să nu ne pierdem speranţa că părinţii risipitori se vor întoarce la copiii lor. Poate că este nevoie de o judecată solomonică, să vedem cine este părintele adevărat al copiilor aflaţi în suferinţă şi cu tăişul sabiei – lamei buldozerului uitării deasupra capului. Părinţii adevăraţi sunt cei care-şi vor exprima prin fapte dragostea pentru ei. Adică pentru copii. Concret, cei ce vor reda circuitului firesc, Teatrul de vară, unde s-ar putea întâmpla din nou, educaţie prin artă şi cultură, şi Castelul Fermecat, care, în urma unui test de rezistenţă la cutremur, şi posibile lucrări de restaurare, de consolidare, şi-ar putea desfereca porţile, fie printr-un management comercial-economic (bar, restaurant, club) sau management cultural (muzeu, sediu de manifestări de la ştiinţă la cultură) sau, de ce nu, management educaţional (grădiniţă pentru copiii din zonă). Am pus „m“-ul din cuvântul „fermecat“ din titlu în paranteză pentru că vine exact de la management. El există, dar parcă n-ar fi. Rămâne să se facă simţit. De la Castelul ferecat la Castelul fermecat este doar un pas. Ca să fie făcut, este nevoie doar de iubire! Pentru oraş şi oamenii lui, trecuţi, prezenţi şi viitori!
Ion DRĂGAN
