Între minus şi plus infinit

Atunci când e ajustată la proporţii decente, suportabile atât de cei din jur, cât şi de propria conştiinţă, slugărnicia este numită într-un fel de care, până la urmă, trebuie să fim cu toţii mulţumiţi. Preferăm să transferăm frecvent povara servilismului faţă de superiorul ierarhic către o anume consecvenţă cu obiectivele profesionale urmărite, către o îndârjire pozitivă ce ne argumentează capitulările şi care, de fapt, într-o lume atât de dinamică şi de persuasivă, înseamnă nu doar a fi peste măsură de concesiv cu setul de principii etice care îţi încadrează comportamentul şi atitudinile publice, ci, mai mult, a-ţi supune în permanenţă convingerile de natură morală unor presiuni externe periculoase şi capabile să îţi deformeze grav, chiar ireversibil, personalitatea. Dar putem vorbi oare, în spaţiul degradării spirituale, despre proporţii şi moderaţie? Adevăruri parţiale, evident, nu există. Operăm aici doar cu cele două valori abisale, plus şi minus infinit. Lumină sau întuneric. Când nu e una, e cealaltă. Altfel spus, tot ce nu e just şi exact este complet fals. Minciună colosală. Din nefericire, cale de mijloc nu avem; nici una dintre problemele noastre spirituale nu poate fi privită gradual şi selectiv, iar confortul oferit de improvizata zonă mediană pe care noi, creaturi banale şi previzibile, am născocit-o şi am ales să ne aşezăm este, şi aşa va rămâne, o mare păcăleală a sufletului.
Tot ce e subsumat existenţei armonioase se bazează pe echilibru, iar derapajele către extreme, în plus sau în minus, oripilează într-un fel anume orice fiinţă raţională, simţitoare şi educată. Iubim absolutul, dar nu-i tolerăm tăriile şi rigorile. Miracolul morţii, măreţia şi nemărginirea ei ne fascinează şi ne inspiră, dar nu ne-am dărui nopţii, nu, niciodată. Îi venerăm pe sfinţi, cât şi pe marii păcătoşi, dar n-am trăi nici o secundă alături de Sfântul Pavel sau de Gilles de Rais.  
Ei bine, disproporţia intolerabilă între actul firesc al relaţiei normale, construită pe orizontală, la nivel de relativă egalitate, între persoane cu vârstă, idealuri şi statut asemănătoare, şi dezgustătoarea slugărnicie dovedită de personaje ale unui mic post video depus mai demult pe youtube, deja celebru în clipa actuală, te izbeşte, iar priceperea şi plăcerea organică a ipochimenilor surprinşi de a se declara umili, mici, mizerabili în raport cu mezina familiei preşedintelui României, candidat, atunci, la un post de europarlamentar, te răscoleşte până în străfunduri. Filmul respectiv – nenorocitul scenariu se petrece la Petroşani, cred, într-un studio tv, în minutele premergătoare debutului unei emisiuni locale de analiză simulată a calităţilor invitatei, o tânără cu dificultăţi majore de exprimare la nivel elementar – este unul dintre nenumăratele vâfuri ale giganticului gheţar dezvoltat cu vremea, în indiferenţă şi lehamite, prin subteranele largi şi reci de sub picioarele noastre. Cât de pervertit şi de stricat pe dinăuntru trebuie să fii ca să cobori până aici? Ce soi de societate produce astfel de indivizi? Există oare o limită de jos a corupţiei interioare? Ce şanse de supravieţuire sau promovare profesională îi rămân, într-un mediu parcă tot mai putred, unui angajat onest, orgolios şi principial, aflat în luptă nu cu competenţele tehnice ale contracandidaţilor lui, cum probabil îşi imaginează, ci cu maşinaţia obscură promovată la rang de element fundamental al procesului de selecţie?
A te urni, altfel decât formal, împotriva condiţiei autoasumate de lacheu aducătoare de beneficii e totuna cu a ridica mâna împotriva naturii fiinţei umane şi chiar a lumii însăşi. E o înfruntare dinainte pierdută, un război care te poate costa locul de muncă, vechi prietenii, bani, oportunităţi îndelung aşteptate şi pe care, ca atâţia înaintea ta, îl vei părăsi înfrânt, sărăcit, dezolat. Dar a te lua de piept cu servilismul-limită, aidoma celui probat de jalnicele figuri pomenite, ministrul interesat de a-şi prelungi mandatul politic şi nevolnicul moderator de televiziune cu limbă lungă şi umedă, iată ceva ce stă în puterea multora dintre dumneavoastră. Promitem să vă fim alături, cu fiecare pas, în ceea ce veţi întreprinde. Vă propunem aşadar să începem împreună o necesară campanie de igienizare a spaţiului public, fie şi doar pentru faptul că acum avem nevoie disperată de competenţă, de justificări pentru a continua să învăţăm, de aer curat şi sănătos în biroul de la serviciu.