La aproape cinci ani după obţinerea postului de preşedinte al României, Traian Băsescu are – în sfârşit! – tot ce vrea: guvernul, jumătate din parlament, puterea judecătorească, serviciile de informaţii, o parte din mass-media şi o parte din public.
În ciuda planurilor de la Cotroceni, PSD s-a retras de la guvernare şi a rupt coaliţia, dând astfel o ultimă (şi firavă) şansă lui Mircea Geoană să intre în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. Partidul lui Băsescu a ajuns în situaţia ca fiecare ministru desemnat să aibă două ministere în grijă, probabil cea mai stranie postură în care a fost vreun guvern în Europa, în ultimii 50 de ani.
Consecinţa imediată este că guvernul multilateral dezvoltat al lui Emil Boc nu mai poate să-şi asume răspunderea pe noua Lege a pensiilor, cerută de acordul cu FMI până la 30 decembrie 2009. Această lege nouă taie adânc din pensiile obţinute pe legi speciale, schimbă modul de calculare a indexărilor şi aduce un val de necazuri în fiecare casă unde există doi pensionari. Pentru a trece această lege prin parlament, Boc are nevoie ca Traian Băsescu să câştige alegerile prezidenţiale şi să-i ofere o alianţă, coaliţie, orice, numai soluţie să fie pentru asumarea răspunderii în decembrie 2009. Ca de obicei, nu va mai fi timp pentru dezbateri, iar forma finală a legii va fi cunoscută abia după ce se va publica în Monitorul Oficial.
Politic, Traian Băsescu are acum totul. Dar în următoarele 50 de zile nu va putea face nimic pentru rezolvarea problemelor reale. Traian Băsescu va fi în campanie electorală, întregul aparat de partid al PD-L, inclusiv guvernul, prefecţii, parlamentarii, secretarii de stat, subprefecţii, toată lista… vor fi mobilizaţi pe loc pentru victoria în alegeri. Ce se va întâmpla după aceea nu e problema lui Boc, e problema lui Băsescu. Dacă va câştiga, Traian Băsescu va trebui să facă urgent altă majoritate, măcar pentru acordul cu FMI. Că va fi o majoritate temporară şi va împinge apoi către alegeri anticipate – e posibil. Iar calculele ulterioare le poate face oricine.
Dar, oricâte calcule ai face, nimic nu poate schimba situaţia reală. Economia scade, bugetul se restânge, împrumuturile cresc. Firmele au trimis în şomaj aproape 300.000 de oameni, guvernul – nu mai mult de 5.000. Veniturile salariale bugetare vor scădea la jumătate de la 1 ianuarie 2010, când se aplică noua Lege a salarizării – vor scădea aproape de zero sporurile, adaosurile, primele, cele care constituiau aproape 45% din veniturile salariale în sectorul public, chiar dacă salariile tarifare rămân aceleaşi. Investiţiile scad accelerat, astfel că nu mai putem vorbi de infrastructură, dezvoltare, modernizare. Imaginea României a redevenit gri spre negru, deci planurile de investiţii ne vor ocoli încă şi mai mult decât au făcut-o anul acesta. Nu arată bine deloc.
Situaţia lui Traian Băsescu îmi aduce aminte de Congresul al XIV-lea al PCR, din noiembrie 1989: sistemul se prăbuşea în jurul lor, dar unii erau mândri că au primit ordine şi medalii din mâna lui Ceauşescu, iar alţii nu-şi mai încăpeau în piele că au fost numiţi secretari judeţeni, şefi şi miniştri într-un guvern care avea să fie condamnat de istorie, dacă nu şi de justiţie, în mai puţin de două luni.
Traian Băsescu are puterea absolută, dar nu mai are ce face cu ea.
