Femeia în gri şi petrolul

E vară şi vreau să mă gândesc la libertate. Dar nu la aia romanţioasă care înseamnă o fugă până la Costineşti. Tocmai pentru că e vară şi timpul e mai generos, nu vreau doar să o visez şi să o cânt, ci chiar să mă gândesc la ea. Dar de ce chiar la libertate? Pentru că după ce, vreme de 20 de ani, n-am ştiut ce să facem cu ea, acum am început să uităm ce naiba mai înseamnă.     
Se întâmpla săptămâna trecută, în sala de tribunal a unei ţări aflate în celălalt colţ al pământului: toată lumea s-a ridicat, chiar şi judecătorul, atunci când ministrul de interne a intrat în sală. Doar o doamnă, îmbrăcată în gri,cu o eşarfă roz, nu s-a clintit de pe scaun.  
Ministrul a început să citească sentinţa: doamna, având aproape 65 de ani, primise trei ani lungi de muncă forţată, dar sentinţa a fost redusă, prin graţia guvernului, la 18 luni de arest la domiciliu. Abia atunci Aung San Suu Kyi s-a ridicat în picioare, dar doar pentru a răspunde sarcastic: „Vă mulţumesc pentru verdict“.
Aung a primit în 1991 premiul Nobel pentru pace. Tatăl ei, un general, s-a numărat printre fondatorii republicii Myanmar. Conducătorii statului care ar fi trebuit să fie mândri de ea au ţinut-o, în schimb, după gratii, vreme de 14 ani în ultimele două decenii. Pentru dictatura militară din Myanmar, aceeaşi care în urmă cu doi ani a înăbuşit revoltele călugărilor budişti, Aung reprezintă o ameninţare uriaşă, deşi nu este nimic mai mult decât o bătrânică nevolnică.
Aung a studiat la Oxford şi s-a căsătorit în Marea Britanie cu un profesor. Împreună cu cei doi fii ai săi, destinul părea să curgă către o viaţă de familie liniştită. Dar în 1988, în timpul unei vizite acasă, în Myanmar au izbucnit mai multe proteste împotriva militarilor care încercau să acapareze puterea. Aung a devenit liderul mulţimilor care cereau libertate şi, în 1989, a fost arestată de dictatura militară. Discursurile prin care această femeie a reuşit să înflăcăreze zeci de mii de oameni aveau un punct central: non-violenţa. Pentru acest crez, Aung San Suu Kyi a primit premiul Nobel pentru pace în timp ce se afla sub arest. Soţul ei, britanic, a murit fără să i se acorde permisiunea de a o vizita. În timp, această femeie a devenit un personaj cunoscut în toată lumea. Nu destinul ei tragic a transformat-o într-un erou, ci curajul de a lupta pentru libertate. Libertate: în Occidentul civilizat – doar un cuvânt, în obscurul Myanmar – un vis pentru care merită să suferi.
Da, era de aşteptat ca tot ceea ce se numeşte comunitatea internaţională să sară în apărarea dizidentei. Nicolas Sarkozy şi Gordon Brown au vorbit revoltaţi în numele Uniunii Europene. Ministrul de externe olandez a condamnat şi el verdictul, în timp ce omologul său norvegian a cerut secretarului general al Naţiunilor Unite, Ban Ki-Moon, măsuri urgente. Ban Ki-Moon este însă deja recunoscut pentru ezitările sale, la fel cum este cunoscut că declaraţiile politicienilor indignaţi nu vor stârni nici măcar o adiere de vânt în Myanmar. Vântul puterilor occidentale bate doar pe acolo pe unde trec petrolul şi gazele naturale.
În 2010, dictatorii din Myanmar vor încerca să organizeze primele alegeri libere. Însă, intenţiile lor sunt străvezii: femeia de 64 de ani a fost condamnată pentru că un cetăţean american s-a strecurat în casa ei fără permisiunea autorităţilor. Aung intră în al 15-lea an de detenţie, cetăţeanul american putrezeşte şi el în închisorile Indochinei, iar liderii lumii libere îşi exprimă indignarea. Deşi Aung a acceptat premiul Nobel, Occidentul nu s-a învrednicit încă să o viziteze pentru a i-l oferi. Pentru că, atunci când o ai, libertatea valorează mai puţin decât costul unei călătorii până în Indochina, iar atunci când nu o ai, libertatea merită chiar şi sacrificarea a 15 ani din viaţă.