Cum sunt arşi banii românilor de gazul ruşilor?

Ticluiam acum câteva zile un ceai de iasomie, când flacăra aragazului a dispărut pentru câteva minute. În timp ce aşteptam, mi-am imaginat cum călătoreşte gazul venind tocmai din zăcămintele ruseşti. Apoi am căutat factura într-un sertar şi, privind cifrele de pe ea, m-am întrebat în buzunarele cui ajung bănuţii mei.
În aprilie 2008, fostul cancelar german Gerhard Schroder indica limpede că problema preţului mare al gazelor ruseşti importate de România nu poate fi rezolvată decât prin discuţii directe între Moscova şi Bucureşti. A trecut de atunci un an, perioadă în care autorităţile române au încercat să urmeze acest sfat, a cărui exclusivitate nu-i aparţine fostului cancelar.
În ce stadiu se află în prezent aceste discuţii aflăm, indirect, dintr-o declaraţie a preşedintelui Traian Băsescu, făcută marţi seară la televiziunea B1TV: „Eu cred că, până la urmă, obiectivul de a se contracta gaz direct cu Gazprom-ul se va realiza, pentru că este o promisiune pe care mi-a făcut-o premierul Putin şi el şi-a respectat întotdeauna cuvântul“. Deşi pare optimistă, declaraţia preşedintelui este umbrită de anularea vizitei sale la Moscova, care fusese programată în 2008, dar şi de propunerea ironică a lui Vladimir Putin, care sugera posibilitatea ca Rusia să vândă gaze Ucrainei prin intermediul României.
Dar de ce este atât de important un contract direct de furnizare a gazelor care provin de la Gazprom? România importă 40% din necesarul său de gaze din Rusia. Este deja binecunoscut că o face la un preţ mult peste media la care celelalte ţări europene plătesc gazul rusesc. Acest preţ supradimensionat este resimţit direct nu doar în buzunarul consumatorului de rând, dar şi în vulnerabilizarea industriei chimice româneşti, care este expusă unor costuri de producţie cu mult peste cele ale industriei chimice din Ucraina, de exemplu. Situaţia este provocată în principal de faptul că Gazprom, compania care deţine monopolul pe piaţa rusească, nu vinde direct românilor, ci o face prin intermediari, care îşi iau la rându-le partea leului de pe spinarea consumatorilor români.
Aşadar, cât de dornic este premierul Putin să elimine din ecuaţie aceşti intermediari? Compania germană Wintershall livrează gazele ruseşti în România încă din 1993 şi o va mai face până în 2012, când expiră contractele cu Distrigaz Nord şi Distrigaz Sud. Moscova este mai mult decât interesată să menţină relaţii excelente cu mediul de afaceri german, asigurându-şi astfel un aliat puternic în mijlocul Europei. Conef Energy este celălalt intermediar care va cumpăra, până în 2030, gaze naturale de la Gazprom pentru a le revinde românilor. Conef este deţinută de omul de afaceri rus Vitali Matsitski, care controlează şi o importantă halcă din industria românească de aluminiu. El este unul dintre apropiaţii magnatului Oleg Deripaska, al cărui socru a avut ideea de a-l propune pe Putin ca succesor al lui Elţîn. De altfel, jumătate din capitalul Gazprom-ului este deţinut de statul rus, 7% de către compania germană Ruhrgaz, iar restul acţiunilor se pare că sunt controlate prin intermediari de către oligarhii favorabili administraţiei Putin-Medvedev.
Şi mai există o dilemă: cum se traduce la Kremlin cuvântul „promisiune“? Pentru că, în acest context, declaraţia preşedintelui României nu poate fi interpretată decât în cheia neputinţei. Nu îl putem suspecta pe Traian Băsescu de naivitate. Oamenii cu putere de decizie la Gazprom sunt Alexei Miller, care provine dintr-o familie etnic germană şi este fostul adjunct al lui Putin la primăria din Sankt Petersburg, şi Valery Golubev, care provine, asemenea premierului Putin, din rândurile fostului KGB. Iar această organizaţie a dat întotdeauna o interpretare proprie noţiunii de „promisiune“.