Bucureştiul nu este, aşa cum ne-am imagina, singura capitală martoră a unor ieşiri comice ale preşedintelui. Mai sunt câteva. În Europa strălucesc câţiva la capitolul ieşiri intempestive la rampă. Kaczynski al Poloniei se răţoieşte ca dintr-un amvon la supuşi. Klaus al Cehiei, din când în când, se repede cu vociferările la adresa Uniunii Europene într-un limbaj colorat. La Roma există un premier – Berlusconi, cel mai bogat om din Italia, patron de mass-media, în studenţie cântăreţ cu gura pe pacheboturi -, care se dă de câte ori poate în spectacol, poate în amintirea zilelor când vrăjea pasagerele cu canţonete, în stilul mascalzone, imitându-l pe Domenico Modugno. Berlusconi face pe bufonul. Ba întoarce spatele Angelei Merkel, cancelarul german, ca să vorbească la celular. Ba uită formele de politeţe. Şi Obama a avut nişte pro-bleme de protocol – ca să nu zic „de şapte ani de acasă“- faţă de regina Elisabeta a ll-a a Marii Britanii, la prima sa apariţie europeană. Etc. Etc. Mi-l aduc aminte pe Elţîn, care, beat fiind, s-a prăbuşit în faţa unui drapel sau dansa căzăceşte pe scenă în campania electorală. Altă dată a smuls bagheta unui dirijor de fanfară, ca să dirijeze el, când i s-a părut că titularul nu face ce trebuie. Elţîn, tot beat, fireşte. Un concurent serios al lui Berlusconi la parade comice este Nicolas Sarkozy, preşedintele francez. Sarkozy îşi dă în petic de câte ori are ocazia. Mandatul său a dus la punerea în umbră a guvernului, care nu mai vorbeşte decât prin vocea sa. El – un preşedinte activ, amestecat în toate domeniile. Nu are linişte, este veşnic agitat, pare că vrea să rezolve toate problemele deodată. Deja a apărut pe tapet chestiunea realegerii sale în 2012.
Lista gafelor sale este lungă. Am să o redau numai pe ultima. Acum o săptămână a vorbit unui număr de parlamentari din partidul care îl susţine despre ultimele sale isprăvi politice, întâlniri internaţionale, intenţii. În acest context, fără să fie presa de faţă şi având oarecare garanţii că nu se înregistrează, deci nu se află, Sarkozy şi-a dat drumul la gură. A folosit câteva formule de tot hazul despre câţiva dintre şefii de stat cu care tocmai se întâlnise ca să dea de cap crizei. Unele au ajuns în presă, dând destulă bătaie de cap şi punând în încurcătură diplomaţii de la Quay d’Orsay – care nu ştiu ce să mai facă să dreagă busuiocul. Fireşte, presa e de vină, că a reprodus vorbele sale – aşa cred şefii de imagine ai preşedintelui francez. Fireşte, presa e ţap ispăşitor şi la Paris. Despre ce este vorba? Despre Jose Luis Zapatero, premierul spaniol, Sarkozy a zis „că nu e prea inteligent“, Berlusconi are defecte, dar „important în democraţie este să fii reales. Uitaţi-vă la Berlusconi, a fost reales de trei ori“. Desigur, Sarkozy se vede în 2012 cu un al doilea mandat. Despre Angela Merkel a zis că, „având în vedere sta-rea (proastă – n.a.) băncilor şi a industriei de automobile, nu a avut altă alegere decât să mi se alăture“. Nici Obama nu a scăpat: „A fost ales doar de două luni şi nu a condus nici un minister“. Asta vrea să însemne că Sarkozy are mai multă experienţă, deci are un ascendent. Etc. Etc.
Lucrurile astea au transpirat în presă şi vă imaginaţi scandalul. Sarkozy nu e la prima ispravă, aşa că lumea franceză s-a divizat din nou după simpatii pro şi anti-Sarkozy. Unii au privit resemnaţi, râzând, aşteptând episodul următor. Alţii s-au enervat. Alţii ignoră, pur şi simplu, scandalul.
Dacă vă imaginaţi că numai noi, la Bucureşti, nu ne plictisim cu ieşirile prezidenţiale, să ştiţi că vă înşelaţi. Şi alţii se distrează la fel de bine. Ceva s-a pierdut din formalismul de altădată. Acum, datorită televiziunilor, politicienii ţin să se dea în spectacol, să fie comentaţi, să provoace scandaluri şi controverse. Această popularitate dubioasă aduce voturi. Ceea ce pentru ei este decisiv.
