România nu ştiu dacă e un stat de drept, mai curând nu, în ciuda admiterii noastre în UE, dar că e un stat comic, asta e sigur. Autorităţile au un umor de te trec fiorii. Statul român are multe complexe, mai ales cel al neputinţei sale, dublat de corupţia care îl macină. Asta face să alterneze absenţa sa totală din multe locuri unde ar trebui să fie foarte prezent, cu momente de exagerare în sensul celălalt, pentru a proba că există. Săptămâna trecută a aliniat zeci de mascaţi în faţa casei lui Gigi Becali. Rămâne un mister de ce nu a trimis o citaţie sau doi agenţi, dublată de un mandat de percheziţie, eventual. Putea fi invitat legal la Parchet, să dea cu subsemnatul, fără o demonstraţie de zile mari. A mai făcut-o, iar finanţatorul, şeful de partid păgubos, imobilistul norocos, donatorul evlavios al bisericii ortodoxe, „războinicul luminii“ s-a dus bine mersi. De data asta, datele jocului s-au schimbat. Vine raportul de ţară pe justiţie şi trebuie demonstrat la Bruxelles că luăm în serios campania anticorupţie. Vreme de patru ani nu s-a întâmplat nimic pe acest front. Băsescu a eşuat în bătălia sa cu sistemul ticăloşit. A început şi campania pentru Cotroceni. Era nevoie de un scandal me-
diatic. Presa în naivitatea şi în interesul ei pentru audienţă a muşcat momeala.
Ce e drept, clanul Becali dă un spectacol de zile mari, pozând în victimă, lăcrimând, amintind pios de mamă şi copii. Avocaţii ţin isonul. Toate alternate, fireşte, cu ameninţarea judecătorilor, a poliţiştilor, a procurorilor şi a jurnaliştilor. Am văzut seminţe scuipate pe o cameră şi instigarea la linşarea unor jurnalişti. Autorităţile nu s-au mai autosesizat pentru că nu au primit ordin, sunt intimidate sau cumpărate. Nimeni nu zice nimic la asemenea ieşiri despre ultraj şi ofensă aduse autorităţii. Din păcate, televiziunile se înghesuie să invite asemenea perso-naje grobiene în direct la diverse talk-show-uri. Ziarele le iau declaraţii, deşi corect ar fi să le ignore. Cei direct ameninţaţi ar trebui să facă plângere, probând că au o minimă încredere în justiţie. Treaba judecătorului nu este să se lase insultat de un acuzat în sala de judecată. Avem de-a face, de fapt, cu ideea unora după care România este a lor, autorităţile nu pot să facă nimic (de exemplu, să găsească o maşină furată) şi pot să îşi facă singuri dreptate, dacă tot nu le-o dă nimeni şi au bani mulţi (făcuţi cum?) să angajeze bodyguarzi să îşi facă de cap pe bulevardele Bucureştiului, trăgând focuri de armă, sechestrând, „judecând“ ei înşişi, pedepsind sau graţiind pe cine au chef. Asta e o lume mafiotizată, anarhică, scăpată de sub orice control, în care legea nu mai există. În fond, este efectul a 20 de ani de corupţie, de jos până sus, în care totul e de vânzare, poliţist, parlamentar, procuror… După ce ai mânjit cu bani mulţi pe unul şi pe altul, ce respect să mai aibă X pentru autoritatea statului? El vede că şi în instituţiile publice sunt nişte şmecheri, împărţiţi în clanuri, care se răfuiesc între ei. Acum îl arestăm pe Popoviciu, ca ieri pe Patriciu, mâine pe Becali…
Aici nu e vorba de justiţie, nici de lupta anticorupţie, ci de un război subteran, ieşit acum la suprafaţă între „grupurile de interese“ care se exprimă cum pot. Unii folosesc Parchetul şi arestările, alţii – poliţia şi serviciile secrete, alţii – judecătorii şi avocaţii, alţii – familii interlope, alţii – afaceriştii dubioşi. Care cum poate şi cu ce poate. Asta e lecţia pe care o învăţăm în aceste zile. Trebuie să ai bani ca să ai o armă şi bodyguarzi, să corupi pe unul şi pe altul şi devii puternic. Dacă mai ai şi bani să bagi în presă, atunci devii intangibil. Autoritatea statului e mică şi pricăjită într-un colţ.
