Capul sus, războiul continuă!

Cu toate că eram foarte siguri că o să câştigăm la Iaşi, dezastrul s-a repetat, iar Ştiinţa s-a întors din Copou fără nici un punct. Adversarul, ca de obicei, unul mult prea modest pentru Liga 1, nu doar pentru Universitatea Craiova. Iar asta se poate observa de voie, având în vedere că echipa lui Napoli a dominat partida, deşi era în deplasare, şi în ciuda faptului că am jucat în 10 mai bine de o oră.
La final, trăgând linie, vedem totuşi că, deşi am jucat mai bine, punctele s-au dus în curtea lui Poli Iaşi, iar noi am rămas în postura de nemulţumiţi guralivi, acuzând arbitrajul şi neşansa care ne-au privat de victoria pe care cred că o meritam.
Despre arbitraj nu mai are sens să vorbesc şi eu, pentru că, oricum, s-a văzut că astfel de „pramatii“ cu fluier nu au ce căuta în fotbal, neştiind decât să urmeze ordine sau directive. Ce poţi să-i pretinzi lui Corpodean când toată viaţa a fost un pion gata de sacrificiu spre binele regelui din spatele lui? De ce să ne mai supărăm când ştim că întâlnim astfel de fenomene care nu au ce căuta în fotbalul din ligile inferioare, dar să mai emită pretenţii de cupe europene?
Asta este! Ne lovim şi, probabil, ne vom mai lovi de astfel de arbitraje, dar e nevoie să ştim cum să ne luptăm cu ele şi cum să le dovedim. Citeam într-un articol al domnului Tilihoi, în care povestea cum ducea Craiova Maxima lupte cu arbitrajele în vremuri în care provincia nu avea voie să mişte. Aşa că poate nu ar fi rău ca foştii componenţi ai echipei din acele vremuri, care ocupă acum funcţii la club, să coboare în vestiar şi să-i înveţe pe Costea şi compania cum să treacă peste astfel de momente şi să nu pice în barca deznădejdii şi a demoralizării.
În afară de arbitraj, s-ar putea spune că ne-am făcut-o şi cu mâna noastră deoarece s-a ratat cât pentru trei meciuri. Dacă deschideai televizorul după minutul 20, nu îţi dădeai seama cine joacă în 10, pentru că Iaşiul nu a ştiut nici un moment cum să profite de avantajul omului în plus şi ne-a lăsat pe noi să disperăm cu ratările.
Nu ştiu dacă a fost justificată eliminarea lui Mitchell, nu ştiu dacă era mai indicat să joace Găman, după cum nu ştiu dacă Napoli a greşit strategia de joc, dar un lucru este foarte clar: am ratat prea uşor, mult prea uşor. Meciurile se câştigă dintr-o ocazie sau dintr-o fază la care te aştepţi cel mai puţin. Poţi să ai toată echipa Barcelonei şi a lui Manchester la un loc, dacă neşansa sau superficialitatea atacanţilor este de partea ta, nu ai cum să te impui într-un meci.
De aceea, ar trebui să realizeze şi băieţii, chiar şi patronul că, dacă am pierdut un meci, nu s-a pierdut şi războiul. Nu trebuie să ne pierdem concentrarea şi nu trebuie să predăm armele, pentru că în cupele europene se ajunge şi profitând de paşii greşiţi ai
adversarelor. Pentru ce să ajungem să ne compătimim şi să renunţăm la tot când mai sunt 16 etape. De ce trebuie să fie patronul mai demoralizat decât jucătorii, când normal căpitanul părăseşte ultimul corabia şi rămâne alături de echipaj, indiferent de sfârşit.
Capul sus, lupta continuă, iar războiul mai are multe etape! Dar, ca din orice bătălie pierdută, trebuie să învăţăm şi să realizăm că, oricât de mult ne-am dori o victorie, meciul trebuie câştigat pe teren, nu la televizor, prin declaraţii sau dându-ne zmei la conferinţele de presă.