Ce se întâmplă de câţiva ani în societatea italiană nu pare să preocupe pe nimeni din România.
Treptat, aproape pe nesimţite, în Italia s-a dezvoltat un sentiment antiromânesc care se extinde în forme neaşteptate. Apar declaraţii dure de presă, imediat scuzate ca fiind simple alegaţii electorale. Nu sunt simple şi nu sunt electorale. Orice eveniment negativ este imediat asociat direct sau abia perceptibil cu bandele de români. Nu are importanţă că faptul se dovedeşte real sau nu. Important este că, odată cu ştirea, se furnizează şi o explicaţie: „Ce vreţi, e vorba doar despre sălbaticii aceia de români“. Apar atacuri la adresa magazinelor ţinute de români aparent imprudenţi, pentru că-şi afişează etnia pe firmă, pe vitrină sau prin semne în interior. În presa de mâna a treia, pe care o cunoaştem bine din propria noastră producţie, apar titluri cu nimic mai josnice decât cele din vremea antisemitismului ca politică de stat. Taberele provizorii ale ţiganilor sunt incendiate, cu discreta asistenţă a unor forţe paramilitare, neobişnuit de asemănătoare cu carabinierii sau poliţia. Şi lucrurile nu se opresc aici.
Sentimentul antiromânesc este profund în Italia. Consiliul Naţional împotriva Discriminării din Roma face câte o cercetare asupra sentimentelor naţionale ale societăţii italiene la fiecare patru-cinci ani. Este de-a dreptul şocant să vezi rezultatele: în anii ‘70 ai secolului trecut, italienii aveau sentimente discriminatorii puternice faţă de libieni, în anii ‘80, faţă de musulmani, în anii ‘90, faţă de albanezi, în anii 2000, faţă de români, asociaţi cu ţiganii. Nici una dintre reacţiile discriminatorii, aşa cum sunt ele măsurate de zeci de ani, nu este atât de solidă şi de intensă ca aceea faţă de români, repet, asociaţi cu ţiganii. Nici una dintre aceste reacţii discriminatorii nu a dispărut: ele sunt prezente la nivel de latenţă, îşi schimbă doar locurile pe scara importanţei.
Sunt aceste resentimente importante pentru o societate? Sunt colosal de importante. Atitudinile rasiale şi naţionaliste sunt limitări drastice ale spiritului colectiv. Întregul proces de înţelegere şi explicare a societăţii în care trăim este blocat de o singură sintagmă, evident, greşită: de vină pentru situaţia X sunt evreii, ţiganii, românii, ungurii, mexicanii sau japonezii. Această sintagmă simplă, repetată mereu, devine un ghid de comportament, supune masele şi distruge elitele. Milioane de decizii ale vieţii cotidiene, de la locul în care îmi cumpăr pâinea, până la felul în care este alocat bugetul naţional, au la bază acel sentiment greu de măsurat, dar simplu de perceput, al urii faţă de o o etnie, o categorie, un grup. O societate încărcată cu energia negativă a urii naţionale sau etnice devine închisă, limitată, greu de mobilizat în cazuri extreme.
Sigur, ura naţională nu este întotdeauna vizibilă. Dar, dacă stai mai mult de trei zile în Italia şi ai timp să vorbeşti cu oameni normali, de pe stradă, nu poţi să nu simţi faptul că italienilor li se aprind nişte beculeţe roşii când vorbesc de români, ţigani, albanezi, musulmani, libieni. Şi aici nu este vorba de celebra portăreasă care le ştie pe toate, consumatoare a ştirilor de la ora 5, pline de fraude, crime, violuri şi furnizoare de ură la pachet. Aici este vorba de oameni educaţi, care merg la galerii de artă, la teatru şi la film şi care îşi simt ameninţată existenţa de bandele de violatori, bandiţi, hoţi şi criminali români.
Şi societatea românească a avut o problemă naţională, născută la sfârşitul secolului al XIX-lea, stimulată de fascişti şi exacerbată de comunişti. A durat aproape două decenii pentru ca sentimentele antimaghiare ale românilor şi sentimentele antiromâneşti ale maghiarilor să fie cât de cât curăţate. Nu complet. Din când în când, câte un politician deştept nevoie mare se simte dator să atragă atenţia asupra pericolelor mondiale generate de faptul că la primăria din Sfântu Gheorghe şeful pazei nu este născut într-o familie cu limba maternă româna. De parcă ar avea vreo importanţă unde eşti născut, ce limbă a vorbit mama ta şi cât de corect reciţi poezii în limba maternă. Dar, cel puţin la nivelul sentimentului public, sentimentele antimaghiare nu mai sunt explicaţia populară pentru toate relele pământului, văzduhului şi apelor. Douăzeci de ani a durat acest proces de curăţare a sufle-tului public. Şi încă va mai dura până la stingerea lui completă. Mai avem o greutate pe suflet, şi anume puternicele sentimente negative faţă de ţigani şi ruşi. Pe care, iată, reuşim să le exportăm în Italia, în curând şi în Anglia.
De sentimentele antiromâ-neşti ale românilor noi suntem vinovaţi. Numai noi le putem şterge, măcar parţial. Va dura douăzeci de ani dacă ne apucăm de azi. Dar nu ne apucăm. Şi vom plăti factura.
