Gălăgia cu care s-au sărbătorit 150 de ani de la Unire m-a umplut de mâhnire. Politicienii noştri s-au dedat la un dezmăţ mediatic clasa întâi – business class – cum vreţi să-i spuneţi. Au gângăvit în cor ceva gen „la moară la hârţa-pârţa un’ se macină tărâţa“. Au jucat frenetic o horă a Unirii dată tare de tot în difuzoare să audă tot românul, şi localnicul mai ales. Au zâmbit larg la camerele TV. S-au luat în braţe, radioşi. Au ţinut discursuri lamentabile, fără har, pline de clişee, de cuvinte lacrimogene, de sloganuri obosite. Au umplut pieţele câtorva oraşe, ca şi micile ecrane de prin casele oamenilor cu mutriţele lor de zile mari. Parcă erau nişte soldaţi în prima lor permisie acasă. Cam puţin, domnilor! Subţire, zău aşa! Lipsa de imaginaţie şi formalismul, comedia jucată pentru fraierii telespectatori mă lasă rece. Audienţele programelor TV care şi-au pierdut vremea să relateze aşa-zisul eveniment ne lămuresc cum stă treaba. Damful patriotic al celor prinşi în mascarada organizată de noile servicii de propagandă se vede cu ochiul liber că este doar spoială pe obraze foarte groase. Sunt nişte domni cărora nu le pasă ce a fost pe 24 ianuarie 1859. În cel mai bun caz, ei văd marele moment ca un piedestal menit să îi ridice pe ei, să îi înfăţişeze încă o dată publicului, eventual să le aducă nişte voturi, pentru că şi 2009 – vai nouă! – este un an electoral. Unii dintre invitaţi, dintre grangurii prezenţi, mai şi căscau sau întreţineau conversaţii particulare prin tribună până să se apuce de umeri, să bată pas de defilare sau să joace cu vreo frumoasă localnică, îmbrăcată în costum popular. Aveau aerul unor şcolari care chiulesc, plictisiţi de prostiile rostite de profesorul de istorie. Numai că, de data asta, era vorba chiar de istorie adevărată, nu ce îşi imaginează ei – care au bătut mingea pe maidan la vremea şcolarizării lor rămase în defect – că ar fi fost ea.
Lipsa de respect faţă de înaintaşi mi s-a părut extrem de vizibilă, crasă chiar. Laolaltă cu sentimentul carnavalescului. Păreau, bravii de ei, că se află acolo din obligaţie de serviciu. Toate mărimile s-au amestecat în ceremonii cam plictisite, înveselite doar de prezenţa camerelor TV. Ştiu ei că televiziunea le aduce puncte la notorietate. Dacă ar fi avut puţină emoţie, ar fi renunţat la asemenea adunări grandioase, în care singurul lucru care s-a întâmplat a fost un imn de slavă adus chiar lor, liderilor de azi, de militanţii încă nedezamăgiţi ai partidelor respective aduşi cu convocatorul. Şi de funcţionarii locali, aduşi cu japca, veniţi de silă, de milă, în zi nelucrătoare, să fie văzuţi de şefi. Dacă ar fi fost altfel, politicienii ar fi renunţat la cheltuiala asta vanitoasă şi ar fi alocat banii restaurării hotelului Concordia din Bucureşti, str. Smârdan 39, locul unde a fost ales domn în Ţara Românească Alexandru Ioan Cuza. Clădirea este în paragină şi stă să se prăbuşească. Dar ce avantaj ar fi avut aceşti domni din asta? Nici unul, bre. Eventual televiziunile ar fi dat o scurtă ştire şi, dacă ar fi filmat, ar fi arătat zidurile coşcovite etc. Or, dânşii doresc din toată inima să îşi vadă obrazele simandicoase pe micile ecrane.
Aici e tot chichirezul spectacolului de doi bani vizionat de noi sâmbătă. Fanfare, discursuri sforăitoare, hora săltăreaţă căreia nimeni nu-i ştie paşii, eşarfe tricolore peste burţi homerice, mutre solemne. Dacă televiziunile ar fi anunţat că nu acoperă „evenimentul“, cred că nu am fi prins picior de politician pe acolo. Ar fi stat cu soaţele sau iubitele acasă, prin hoteluri sau pe pârtiile de schi…
