21.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiMoş Ion Roată şi criza

Moş Ion Roată şi criza

Scotoceam cu Nico, la un ceai, prin sertare cu poveşti personale (unele minunate sau spectaculoase, altele evocând zilele tristeţii). Dar lumea venea peste noi, aşa că, la răstimpuri, vorbeam şi despre managerii firmelor mari şi mici care calculează de zor disponibilizările. Despre şedinţele tainice care se ţin lanţ, „Cât te costă omul ăsta? Ce venituri a adus în firmă?“, despre graficele cu argumente şi evaluări, despre angajaţii care vorbesc în şoaptă, conspirativ, pe la vreun colţ de hol, aruncând colegilor aflaţi în trecere priviri preocupate. „O să fie daţi afară «cei buni». O să rămână lingăii, parşivii, cei care ştiu să dea din coate“, zicea ea, cu urme de amar în glas.

Plănuiam să risipim tensiunea prietenilor care au credite, ne amuzam pe seama agresivităţii vreunui coleg, comentam, sătui de discursurile lor „responsabile“, pălăvrăgeala politicienilor (despre momentul de cumpănă, „tabloul real“ şi viitura care va veni peste noi), imitam seriozitatea analiştilor şi iar ajungeam la concedieri colective, salariaţi trimişi în şomaj tehnic şi blocajul pieţelor. Săream de la moneda euro, care atinge aproape zilnic un nou curs istoric în raport cu leul, la legea prin care ni se stochează mesajele telefonice şi cele transmise prin e-mail („Ai ceva de ascuns?“, zâmbeam a provocare. „Avem dreptul să avem secrete“, credea ea). Ne plimbam prin ţări străine şi ne întorceam la patriotism. „Să mori luptând pentru un tărâm, convins că acea bucată de pământ e mai importantă decât tine“, învăţase ea, de mică, de la un bunic în faţa căruia genunchiul julit nu era motiv de lacrimi: „Tu eşti dac. Numai romanii plâng“.

Mi-am amintit atunci de povestea Unirii Principatelor pe care mi-o spunea mereu bunica, poate aşa cum o auzise de la părinţi sau bunici (căci era născută în 1901), mai degrabă decât din vreo carte de istorie. Îmi plăcea cum am păcălit noi Marile Puteri, alegând acelaşi domnitor, mai întâi în Moldova, apoi în Ţara Românească, iar cancelariile occidentale nu s-au mai putut opune Unirii. Simpatia bătrânei pentru Alexandru Ioan Cuza şi Moş Ion Roată era evidentă. Nu mi l-aş fi imaginat pe atunci, de exemplu, pe ţăranul cu spiritul dreptăţii, care dorea căderea „boierescului“, servind ceaiul la Iaşi, în 1857, cu ambasadorul reginei Victoria a Marii Britanii, lordul Henry Bulwer, înalt comisar european. Nici arestat ca „stricător al ordinii publice“ în 1858 şi supravegheat îndeaproape după eliberare, ca şi „corespondenţii“ lui (deşi, se spune, nu ştia să scrie; astăzi, IP-ul său ar fi pe o listă specială). Nu ştiam nici că regele Carol I avea să-l decoreze cu Steaua României în grad de Cavaler, în 1878. Ascultând însă glasul de bas al bunicii cântând „Hai la Milcov cu grăbire / Să-l sorbim dintr-o simţire“, parcă vedeam cum dispărea hotarul şi se năştea o ţară nouă, a noastră. Iar Moş Ion Roată îl asculta pe boierul care le explica avantajele Unirii, punând pe unul dintre ţărani să mute un bolovan greu. Acela neputând să-l urnească, boierul a trimis pe altul să-l ajute, şi tot aşa, până când, strângându-se mai mulţi, l-au clintit din loc. Toţi au înţeles atunci de ce e bună unirea, numai Moş Ion s-a scărpinat în cap, remarcând că boierul nu făcuse decât să poruncească, iar stânca tot ei o mişcaseră.

Gândindu-ne la blocajul economic şi financiar care se lasă astăzi peste ţară, ca la stânca de acum 150 de ani, la proiectele de modernizare care ne sunt fluturate de pe micile ecrane, la măsurile anticriză propuse de pe la palate, nu e greu să obervăm cine sunt boierii şi cine mişcă bolovanul.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

30 COMENTARII