Guvernul Emil Boc seamănă cu un elefant binevoitor intrat într-un magazin de porţelanuri: deşi are intenţii bune, când se mişcă vandalizează încăperea. Greşelile guvernului se acumulează periculos, iar executivul ar trebui să ia o pauză de respiraţie şi să analizeze mai atent realitatea şi metodele de intervenţie înainte de a sări cu ordonanţe de urgenţă. Avem nevoie de un guvern strâns la pungă, dar modul pompieristic în care se acţionează acum nu face decât să dăuneze ideii că e nevoie de economii la buget. Şi chiar este mare nevoie. Înainte de criza financiară internaţională, guvernul minoritar al lui Călin Popescu Tăriceanu a crescut masiv deficitul bugetar. Am reuşit ca într-o perioadă de creştere economică masivă şi de creştere a veniturilor la buget să sărim de la un deficit de 1% în 2004 la peste 3% în 2008. De fapt, asta era în noiembrie. Printr-un articifiu din pix, fostul ministru Vosganian a supraevaluat veniturile şi stăm acum cu gâtul întins la BNR şi la Statistică să primim cifra de final de an. Unii analişti (între care un oficial al BNR) au spus că s-ar putea să sărim de 5%. Asta după ce Vosganian ne asigura până prin septembrie că o să avem 2,7%. Cum e posibil să sari de la 2,7% la 5% în patru luni? Probabil vom intra în istoria politicilor bugetare cu aşa performanţă.
Poate că aceste cifre sună sec cititorilor, dar ele sunt grave. Criza ne-a prins cu pantalonii rupţi în fund. Ca în povestea biblică (o fi blestem?) am risipit cei şapte ani rodnici (2001 – 2008) şi acum nu avem de unde stimula economia cu bani de la buget. Deci, faptul că guvernul Boc este dispus să reducă cheltuielile e un lucru bun. De altfel, nici nu prea are de ales, împrumuturi externe e greu să luăm acum, iar tipărirea de bani riscă să ne arunce în creşteri de preţuri şi întoarcerea în timp, la nivelul anilor ’90. Doar că reducerea cheltuielilor publice cere nu doar voinţă politică, ci şi pricepere. Iar aici guvernul suferă amarnic. Ce ar fi trebuit să facă? În primul rând, să priceapă exact cum stăm cu finanţele publice. Chiar dacă Vosganian a lăsat acolo o harababură, e inadmisibil să vezi la televizor miniştri care spun că nu ştiu exact cum stau cu fondurile (de ce s-au mai dus la televizor atunci, sunt acolo destui habarnişti şi fără prezenţa miniştrilor!). Apoi să explice serios opiniei publice care e situaţia şi să facă reducerile pe baza unor principii clare. Avem nevoie de oameni politici care să îşi asume decizii grele şi să le comunice bine. Deocamdată, avem doar intenţii bune, finalizate în decizii discutabile şi catastrofal explicate. Şi nu sunt doar greşeli singulare, ci avem deja un trend. Plafonul de limitare a indemnizaţiilor pentru mame era necesar. Cum aceea nu reprezintă contravaloarea unei contribuţii anterioare, statul nu poate plăti proporţional cu veniturile decât până la o limită. Dacă o mămică notar câştiga 10.000 de euro pe lună, nu e corect să primească 8.000 de la stat. Şi, oricum, perioada de doi ani ar fi trebuit redusă. E de departe cea mai mare din Europa. Pe de altă parte, suma fixă de până acum nu era un stimulent pentru familiile care câştigă decent: când un copil îţi reduce veniturile drastic te gândeşti de două ori. Guvernul a moştenit o măsură proastă şi a comunicat şi mai prost: unii au înţeles că nu se mai dă nimic, iar plafonul stabilit până la urmă este arbitrar. Nu am avut nici un studiu de impact, nu ştim câte cazuri cu venituri foarte mari am fi avut.
Guvernul trebuia doar să amâne intrarea în vigoare a noii legi până ne lămuream. În ceea ce priveşte ordonanţa de interzicere a cumulului pensiei cu salariul la stat, din nou ar fi trebuit să ştim foarte limpede care e situaţia. Un profesor pensionar de la ţară nu se poate compara cu cadrele militare care au încasat sume anticipate şi apoi s-au reangajat. Nu mi-e clar de ce nu e asta infracţiune, doar oamenii respectivi au luat bani ca să plece din sistem. Aşa cum nu mi-e clar de ce mai plătim sume compensatorii la cadrele militare disponibilizate la câţiva ani de la reforma de intrare în NATO, militarii şi poliţiştii români au statut de handicapaţi permanent de trebuie concediaţi doar cu compensaţii? Cazul ministrului de interne e strigător la cer: respectivul personaj milionar în euro a luat plăţi compensatorii când a renunţat la gradul militar. Parcă era vorba doar să ajutăm militarii să se reintegreze în societate. În cazul lui Oprea am cam exagerat cu reintegrarea.
Revenind la ordonanţă, guvernul ar fi trebuit să ne expună limpede care e problema, să ia măsuri diferite pentru fiecare categorie cu pricina şi, oricum, să ştie limpede impactul bugetar. Nu cred să fi existat o asemenea fundamentare făcută între Crăciun şi Revelion. Există la guvern o direcţie de politici publice care ar trebui să pregătească asemenea decizii, o direcţie făcută cu bani de la UE şi lăsată în adormire după aderare. Emil Boc ar trebui să o trezească la viaţă şi să o pună la treabă. Şi până atunci să-şi mai domolească elanul şi să ia o pauză de respiraţie. Acţiunile proaste pot fi contraproductive, chiar dacă intenţia e bună.
