Ceva îmi spune că nu-i a bine cu acest nou guvern, validat ieri cu votul a peste două treimi din parlament. Nu-mi doresc asta pentru că mai important decât orice în anii care vin e o guvernare eficientă şi stabilă, dar auspiciile nu-s deloc încurajatoare. Sunt de acord că alianţa PD-L – PSD era cumva inevitabilă şi că, dincolo de diferenţele, unele majore, dintre cele două partide, faptul că au reuşit să se înţeleagă asupra unei formule de guvernare e în sine un fapt pozitiv. Orice altă formulă ar fi fost, din punct de vedere al aritmeticii politice, prea slabă. România nu-şi mai putea permite riscuri de genul: guvern minoritar bazat pe specularea slăbiciunilor celorlalţi sau a şantajelor de tot felul, cum a fost cazul cu cel condus până ieri de Călin Popescu Tăriceanu. Şi nici măcar o alianţă PD-L – PNL – UDMR n-ar fi fost îndeajuns de solidă pentru o perioadă în care stânga, adică PSD, rămasă în opoziţie, ar fi speculat la maximum greutăţile ce vin. Aşadar, formal, cel puţin, noua formulă de guvernare e cea mai puţin proastă din cele posibile după votul popular din 30 noiembrie. Ce ar trebui să ne îngrijoreze, totuşi? După părerea mea, marea problemă a guvernului actual e că el s-a format în jurul unor grupări din cele două mari partide nu doar ignorându-le, ci chiar în detrimentul celorlalte. Avem, practic, un guvern Geoană-Băsescu, şi nu un guvern PSD-PD-L, iar acest lucru are un potenţial exploziv din punct de vedere politic care nu trebuie subestimat sub nici un chip.
Am văzut zilele trecute, graţie înregistrării unei convorbiri telefonice dintre Miron Mitrea şi Dan Ioan Popescu (fostul ministru al industriilor din partea PSD în guvernul Năstase, acum la Partidul Conservator) cam care-i starea de spirit în partidul condus de Mircea Geoană. Şi nu mă refer deloc la limbajul violent folosit de Miron Mitrea, cu trimitere directă la Mircea Geoană, ci la ceea ce dezvăluie o asemenea discuţie ca „promisiune“ de evoluţie în interiorul PSD. Se ştie foarte bine deja. Miron Mitrea a fost principalul aliat al lui Mircea Geoană în cadrul PSD pentru a duce partidul la guvernare alături de PD-L. Mitrea a făcut-o pe faţă, s-a bătut pentru ea mobilizând forţele din teritoriu, aşa-zişii baroni locali, în frunte cu Marian Oprişan, pentru a o impune prin vot în structurile de decizie ale partidului. Şi-a asumat inclusiv riscul unui eşec, fie acum, fie ceva mai încolo. Fără Miron Mitrea, se poate spune, Geoană ar fi rămas cu partidul în opoziţie, cel mai probabil pierzându-şi imediat şi funcţia de preşedinte. Şi tocmai Miron Mitrea e cel care „promite“ acum că va face tot ce-i stă în putinţă pentru „a-i rupe gâtul“. Motivul îl ştim. Mitrea nu a primit, el şi oamenii lui, aproape nimic în schimbul susţinerii masive pentru încheierea actualei alianţe de guvernare. Toate astea fac din PSD acum un partid în pragul imploziei. Pentru că, pe lângă puternica grupare Mitrea, în PSD există şi una, poate chiar mai solidă, care abia aşteaptă ca Geoană să-şi „rupă gâtul“ şi care oricum face de mult tot posibilul ca acest lucru să se întâmple. E vorba de aripa Năstase-Iliescu. Poate garanta cineva în acest moment că, date fiind condiţiile, economico-sociale în primul rând, în care va lucra guvernul Geoană-Băsescu, aceste două grupări „Mitrea“ şi „Năstase-Iliescu“ nu-l vor sabota din plin, în parlament şi nu numai? Şi ăştia chiar ştiu s-o facă. Să adăugăm şi tot mai evidenta frustare ce există în celălalt partid, PD-L, vizavi de modul în care au fost negociate ministerele şi apoi de oamenii pe care preşedintele Traian Băsescu i-a selectat să le ocupe.
Deşi mult mai disciplinat decât PSD, PD-L nu mai e partidul care să stea în poziţie de drepţi în faţa lui Băsescu, iar ultimele sale mişcări, inclusiv alegerea Robertei Anastase în funcţia de preşedintă a Camerei Deputaţilor, l-au întărâtat odată în plus. Cred că atât Geoană, cât şi Băsescu au greşit încercând şi reuşind în cea mai mare măsură să facă un guvern mai degrabă personal, aruncând în interiorul celor două partide, PSD şi PD-L, sămânţa revoltei şi a răzbunării. Guvernul, hai să-i zicem Boc, trebuie să se teamă nu doar de criza economică, ci chiar şi de partidele care, teoretic, îl susţin.
