Opt zile au rămas până la nişte alegeri parlamentare care mă interesează mai puţin ca niciodată. Dacă la locale m-am îndreptat cu greutate spre urne, acum, privind listele de candidaţi, simt că am ajuns la fundul sacului. Nici măcar votul alb nu mă tentează, căci, la cum îi cunosc pe observatorii care reprezintă partidele în secţii, o „mică înţelegere“ după numărare şi înainte de completarea procesului-verbal n-ar fi de mirare. Parcă îi aud: „Avem 70 de buletine albe. Sunteţi de acord să lăsăm zece şi să le distribuim în mod egal pe celelalte, zece pentru fiecare partid?“. Cine ar refuza? Ar scoate o ştampilă şi ar aplica-o, pe rând, în dreptul candidatului propriu sub privirile atente ale celorlalţi, să nu cumva să se înşele între ei. Înşelăciunea asupra alegătorilor? Vă credeam oameni serioşi!
Uninominalul n-a schimbat mare lucru pe liste. Aceiaşi versaţi, câţiva tineri care au învăţat jocul şi, ca noutate, personalităţile comunităţilor: foşti primari, viceprimari, vreun preşedinte sau vice de consiliu judeţean, căci aproape toţi cei care au ratat la alegerile locale candidează acum pentru Senat sau Camera Deputaţilor. Vor să facă legi mai bune, unii pentru că au probleme cu cele în vigoare, aşa că plătesc pagini întregi prin ziare, pozându-se cu ţăranii pe care par să-i asculte într-o beatitudine. Le-o aminti vreunul proverbul despre calul bun care se cumpără din grajd?
Oferta candidaţilor: mesaje-şablon, promisiuni, acuzaţii îndreptăţite sau lipsite de orice logică la adresa adversarilor, câte-o găselniţă răsuflată, menită să spargă monotonia. Cum să răspunzi la nepăsare, superioritate, ipocrizie şi, mai ales, la faptele lor în dispreţul legii sau doar al bunului-simţ? Cum să-i opreşti din construcţia propriilor privilegii, când ea pare molipsitoare, de la ministru, la primar, de la senator, la funcţionar public? „Vă deranjez şi eu cu o întrebare. Sunt juristă la primărie. Numai două minuţele“, trece peste rând, la ghişeul unei bănci, o duduie pe tocuri, îmbrăcată într-un taior gri-şobolan. Minuţelele se scurg la fel de greu ca şi minutele (mai ales că se dovedesc vreo 15) pentru tânăra însărcinată, aflată în faţa ghişeului, care ar fi trebuit, între timp, să-şi expună cererea. Primarul are şi el altă prestanţă de când a devenit ordonator de credite. De la orice achiziţie a instituţiilor de cultură, până la salariile profesorilor, toate trec pe la el. De aceea, nici nu se opune să preia la administraţia locală spitalele, de exemplu, singura condiţie fiind ca ministerul să dea banii necesari. Descentralizarea nu a diminuat însă din importanţa miniştrilor, a senatorilor, a deputaţilor.
„Vezi, domnu’ Luigi, dacă te-ai făcut inginer? Acum ai fi aşezat banii teancuri-teancuri, ca potentaţii, ca dom’ profesor… Care parcă văd că va candida iar, şi de data asta ajunge senator“, zicea Babi, la un prânz de octombrie, în curte.
„Şi atunci doar le spun poliţiştilor: «E prea mult zgomot acolo, sub nuc! Sunt diferiţi ingineri care beau cu doamna Sanda! Faceţi ordine!“, intervenea profesorul, cuprins, în glumă, de euforia funcţiei.
„Da’ dumneata ştii precis în clipa asta cum te cheamă? Mama ta, Hristoase! Câte grade avu pepenele ăsta?“, încerca să-l tempereze mătuşa mea.
„Cinstit vă spun: nu i-am pus termometrul“, răspundea, făcându-mă să mă gândesc că un aparat pentru determinarea alcoolemiei celor cuprinşi de beţia puterii nu ar fi chiar de lepădat.
