Până să înceapă noua campanie electorală, toamna asta, credeam, după vâlvătaia TV la care asistăm, că va fi foc şi pară. Că dosarele duşmanilor, altfel zis contracandidaţi, vor apărea la gazetă pe prima pagină. Că la ştiri o să tremurăm de fior şi râs, aflând despre păţaniile şi năstruşniciile nu ştiu cărui aşa-zis politician vag astru de provincie, ex şi viitor aşa-zis senator sau deputat pe viaţă. Şi iată că nu se întâmplă nimic. Odată declanşată campania, plictiseala s-a aşternut pretutindeni pe câmpul de bătălie. Nu reuşim să participăm la nici o dezbatere adevărată. Candidaţii nu prea au ce oferi. Politicienii mai zic una-alta, dar sunt răsuflaţi, deja obosiţi; muniţia pare terminată. Cu atâta scandal şi aşa belicoşi s-au arătat în anii din urmă că acum, când trebuie să arate ce pot, nu mai găsesc tonul just. Descoperă că nu au argumente. S-au înecat în propriile minciuni&promisiuni deşarte. Nici nu au de gând să se ţină de ele, aşa că suntem în plină ficţiune.
Campania asta îmi aduce aminte de scena din finalul actului doi din „O scrisoare pierdută“, unde venerabilii Caţavencu şi Farfuridi se confruntă oratoric cu un verbiaj fără acoperire. Urmează apoi argumentele contondente cu ciomege şi scaune, cu Ghiţă Pristanda dirijând câţiva poliţai zeloşi. Cum ar fi altfel? Să luăm un exemplu. După ce promiţi 25.000 de euro pentru fiecare român întors acasă, cum face maestrul de ceremonii PSD Geoană, ce minciună gogonată mai poţi să torni electoratului ca să te creadă? Bancul cel mai bun ar fi ca Geoană să ajungă premier, şi să se pomenească şi cu vreo 100.000 de românaşi întorşi acasă din Spania şi Italia, care să îi ceară banii promişi. Şi asta încă de la Otopeni sau Gara de Nord, când vor să se apuce de o muncă cinstită acasă. Să îl văd pe Geoană pe unde scoate cămaşa! Cred că o să le arate buzunarele goale şi o să le bată obrazul. Parcă îl aud: ţara e în dificultăţi majorrrrreee, iar ei cer atâţia bani! De unde să le dea, că ţara e sărrrracă! O să dea vina pe grrrreaua moştenirrrre liberrrală, cam un an, apoi pe contextul internaţional şi pe criză, şi apoi va ameţi prostimea cu două-trei voiajuri la Bruxelles, frrrrământat de prrrreocupărrrri. Apoi vin alte alegeri la rând şi „hoţul neprins e negustor cinstit“.
Alţii – în acelaşi ton fantezist, lacom de voturi – promit cu 12 mâini salarii supradimensionate, deşi un tsunami financiar e la graniţa României. Aceştia au instincte sinucigaşe puternice şi ar trebui, până una-alta, să fie trimişi la psihiatru, nu în parlament. Sunt foarte siguri pe ei, jonglează cu cifrele, ca în povestea „Punguţa cu doi bani“! Alţii, tot aşa de vajnici, ameninţă cu mii de kilometri de autostradă, cu locuri de muncă fantomă, cu investiţii, cu tot ce vrei. Voturi să iasă, să se vadă cu pepenii în căruţă. Adevărul este că nu îi duce prea mult capul. Iar cu caracterul stau şi mai prost. Ei se rezumă să împrăştie prin sate pungi de orez, sticle de ulei, plicuri cu bani. Marea lor viziune postmodernă asupra României de fapt la atât se reduce: la pomeni electorale şi diversiuni. De atât sunt în stare dumnealor. Cu cât candidatul este mai gol de conţinut, cu atât promisiunile, balivernele, plus pomenile şi alte asemenea sunt mai la vedere. Politicienii serioşi se ţin deoparte. Preferă să nu promită. În mareea asta de populism isteric şi de manele, ei nu sunt dezavantajaţi. Deocamdată, hărmălaia este redusă, dar nu se ştie ce se mai întâmplă până la 30 noiembrie …
