Vă mărturisesc că, atunci când am văzut pe ecranul televizorului faţa tumefiată a unui activist de partid care povestea cum a fost bătut de alt activist de la un partid rival, am fost cuprins de o barbară satisfacţie. Lasă-i să se pocească între ei, mi-am zis, să-i doară, că oricum, după ce vor ajunge prin parlament sau guvern, suferinţa noastră, a plebei, va fi mult mai mare! Apoi, după câteva zile, am auzit despre altă altercaţie între activişti, undeva, într-un parc din Bucureşti. Nu m-am mai bucurat. Am înţeles că mizeria începe să dea peste marginea haznalei. Discursurile populiste cu iz paneuropean pe care candidaţii le aruncă în capul nostru ascund, de fapt, o încrâncenare vecină cu disperarea. Este încrâncenarea cu care noii Trahanache, Dandanache, Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu se luptă pentru putere, pentru accesul la avuţia naţională, la îmbogăţirea rapidă, pentru un loc la masa jafului naţional.
În structurile de campanie electorală organizate de partide, presiunile sunt tot mai mari pe măsură ce ne apropiem de ziua alegerilor. Fonduri imense înzestrează armatele de activişti cu tot ceea ce este necesar: diurnă, materiale de propagandă, şpaga pentru mulţimile aduse la întâlnirile cu candidaţii, apariţiile candidaţilor în mass-media locale şi naţionale etc. Stresul la care sunt supuşi candidaţii şi echipele lor este mult mai mare ca până acum. Sistemul de vot uninominal, chiar dacă a fost mutilat de parlamentari, solicită din partea partidelor eforturi considerabile faţă de votul pe liste. În plus, rezultatul votului nu mai poate fi prevăzut cu uşurinţă, sondajele de opinie nu mai sunt garanţia succesului, viitorul este destul de incert.
Candidaţii simt că nu deţin controlul. Acest lucru se observă în discursurile lor. Se scurge spre noi o amestecătură penibilă formată din promisiuni specifice unor aspiranţi pentru funcţia de primar al comunei şi promisiuni fanteziste care vorbesc despre transformarea României într-un rai al bunăstării comunisto-capitaliste. Politicienii români ne demonstrează în această campanie electorală că sunt nişte handicapaţi. Handicapaţi ai comunicării. Sunt incapabili să comunice cu un grup restrâns de alegători, au un fel de impotenţă intelectuală atunci când trebuie să explice concret ce vor face ei în numele nostru, al ăstora din colegiu, dacă îi vom alege în parlamentul ţării.
Dezorientarea şi iritarea candidaţilor rezonează şi în rândul trepăduşilor din activul de partid. Toată lumea e irascibilă. Aşa că activiştii de partid sar la bătaie. Se dă cu capu-n gură, se loveşte cu palma, se dă cu pumnul, se sparg ochi, nasuri, dinţi, se cheamă poliţia, se cheamă salvarea, se cheamă televiziunea, se înjură de mamă, de neam, de partid, de candidat, curge sânge de activist. Dacă am avea un nivel de trai ridicat, acest spectacol ne-ar amuza. Cum suntem însă înglodaţi în datorii pe la bănci şi pe la întreţinere, bătaia dintre gladiatorii de mahala ai clasei politice româneşti ne întristează, ba chiar ne înspăimântă. Iată pe mâinile cui vom da ţara! Pe mâinile unor stăpâni de sclavi gladiatori, nişte indivizi cu pretenţii de elită, dar care în realitate sunt mai barbari decât barbarii din vechime.
Din campania electorală s-a scurs o treime. Până la ziua alegerilor mai este drum lung. Armatele de partid încep să se tatoneze. Pe străzi, gladiatorii au declanşat primele ciocniri, au apărut primele victime. În mass-media, candidaţii încă fac balet, sunt la încălzire, nu au coborât în ring. Marile dosare de corupţie, marile dezvăluiri, artileria grea şi bombardierele sunt păstrate pentru ultima săptămână de campanie. Totuşi, există o tristeţe comună tuturor partidelor şi candidaţilor. Tristeţea, chiar regretul că au acceptat adoptarea sistemului de vot uninominal. Deşi l-au mutilat în aşa hal încât iniţiatorii lui din societatea civilă aproape că nu-l mai recunosc, sistemul de vot uninominal îi încurcă rău pe onorabilii politichiei româneşti. În ochii lor se citeşte o hotărâre teribilă: „Lasă, oricum ne vor alege amărăştenii şi după aia, când vom fi iarăşi în parlament, scăpăm noi de tâmpenia asta!“. Printre pumni şi ochi umflaţi, democraţia românească merge să se interneze în spital. În spitalul de nebuni…
