E greu să nu te laşi purtat de entuziasmul general legat de alegerea lui Barack Obama. Omul acesta are o capacitate uluitoare de a însufleţi mulţimi şi de a furniza vise. Ţin minte bine momentul când i-am auzit primul discurs major, ţinut în 2004. La convenţia Partidului Democrat din acel an, un tânăr membru al Senatului din statul Illinois (era încă doar un politician local) a fost invitat să vorbească delegaţilor, unul dintre mulţii vorbitori care trebuia să întreţină atmosfera înaintea discursurilor ţinute de personajele cu adevărat importante ale zilei, de gen Clinton sau John Kerry. Obama a vorbit frumos, despre familia sa, despre un tată care a venit în America pentru a-şi căuta visele, despre faptul că America trebuie să fie unită, despre faptul că nu există o Americă a albilor şi una a negrilor, ci doar o singură Americă, despre faptul că nu există o Americă democrată şi una republicană, ci doar o singură Americă. Pe măsură ce ascultam discursul, simţeam că acel om are ceva cu totul special. De aceea, înţeleg entuziasmul pe care Obama îl poate provoca. La un moment, spre finalul discursului, mi-am pus totuşi o întrebare: adică, ce ar vrea să facă în mod concret? Nu era nimic clar. Obama vorbea la un nivel atât de general, era atât de bun în retorică încât fiecare înţelegea ce dorea din discurs, fiecare îşi lua ce avea nevoie din noianul de vise şi vorbe mari care curgeau perfect controlate. Aşa a început lansarea lui Obama în lumea mare a politicii şi aşa a continuat până acum două seri, când a devenit cel mai puternic om din lume. Şi tocmai aici este şi marea problemă: în lumea reală nu există soluţii pentru toţi, susţinătorii săi vor ajunge repede să înţeleagă că Obama reprezenta ceva diferit pentru fiecare dintre ei şi că nu vor putea să fie cu toţii mulţumiţi.
M-am uitat şi la discursul ţinut imediat după ce televiziunile l-au declarat câştigător. A continuat în acelaşi ton: schimbare, speranţă, solidaritate, unitate, şcoli mai bune, o lume mai dreaptă etc. Doar că acum a apelat la răbdare, a spus că nu se vor putea face toate deodată şi nici măcar până la finele primului mandat. Obama este mult prea inteligent să nu îşi dea seama că a ridicat aşteptările mult prea sus. Multe dintre promisiunile sale nu vor putea fi îndeplinite nu în primul mandat, dar nici în o sută de mandate. Schimbarea va fi mai puţin profundă decât se aşteaptă susţinătorii săi, pentru că Obama devine şef peste un sistem politic performant şi responsabil (care i-a făcut posibilă alegerea). A-l schimba radical ar însemna sinucidere. Da, vor fi schimbate anumite politici, dar nu în asemenea măsură încât să furnizeze speranţe, vise, solidaritate. Politica nu se ocupă cu speranţe şi vise. Iar solidaritatea poate exista numai în măsura în care există un consens, ceea ce e cazul cu foarte puţine domenii: nu li se poate cere republicanilor învinşi acum să fie solidari cu politicile lui Obama, pe care le consideră proaste. Foarte curând, Obama va trebui să treacă de la discursuri frumoase la guvernarea practică. Adică va trebui să spună concret cum se vor face şcoli mai bune, cine va plăti pentru ele, ale cui impozite vor creşte. Va mai trebui să lămurească lumea cum va face să retragă trupele din Irak fără ca ţara să se prăbuşească în anarhie. Va trebui să explice familiilor cărora le-a promis aducerea trupelor acasă că Afganistanul are nevoie de mai multe trupe (a promis mai multă atenţie pentru acel război). Va trebui să-i convingă pe europeni că America trebuie să-şi păstreze poziţia de lider global (cum a tot spus-o) şi că în acelaşi timp aşteaptă de la ei mai mulţi soldaţi şi mai mulţi bani pentru intervenţiile comune, cum e Afganistanul (şi asta a spus-o). Cum ziceam, fiecare a putut înţelege ce dorea din ce spunea Obama. Acum, fiecare va trebui să înţeleagă că un preşedinte real, spre deosebire de un candidat, trebuie să aibă nişte priorităţi. În campanie, fiecare crede că prioritatea sa e cea mai importantă. După campanie, foarte mulţi vor fi dezamăgiţi.
