Spuneam săptămâna trecută că sistemul de vot adoptat acum e mai bun decât cel pe liste pentru că face mai uşor controlul parlamentarilor de către cei care i-au ales. Dincolo de problemele legate de trasarea colegiilor şi modul de distribuţie a scaunelor parlamentare, am făcut totuşi marele pas: un parlamentar (şi doar unul, pentru fiecare cameră) va reprezenta un teritoriu anume delimitat. Nu insist aici asupra meritelor acestui sistem, am făcut-o altădată. Trebuie însă să fim conştienţi că orice sistem legal poate fi abuzat în practică. Şi cred că vom experimenta şi noi problema pe care americanii o denumesc foarte plastic „pork-barrel“. Termenul este pe cât de des utilizat în engleza americană, pe atât de greu de tradus. Luat direct, ar însemna un butoi unde oamenii de acum două secole ţineau carnea de porc sărată, pentru a fi consumată de-a lungul anului. În politica americană se foloseşte pentru a desemna practica prin care membrii Congresului îşi atrag fonduri de la guvern pentru circumscripţia lor, de obicei condiţionându-şi votul pe alte proiecte de legi importante.
Cu alte cuvinte, senatorul X îi spune preşedintelui că votează bugetul dacă se vor introduce acolo fonduri pentru un pod, un stadion, o şosea sau alte asemenea în colegiul unde el a fost votat. La prima vedere nu sună foarte rău, dar în practică „pork barrel“ a devenit o adevărată plagă a politicii americane. Congresmanii cei mai influenţi atrag fonduri multe, distribuţia banilor pierde elementul raţional bazat pe nevoi, astfel încât apar fel de fel de cheltuieli aberante, cu unic scop de a duce bani de la Washington în diverse locuri. Un pod în Alaska, care urma să coste 390 de milioane de dolari, doar pentru a lega de continent o insulă cu 50 de oameni e un exemplu recent celebru. După unii, termenul „pork barrel“ se referă şi la o practică de pe vremea sclaviei negrilor, – stăpânul dădea un butoi cu carne sclavilor săi, iar aceştia se băteau între ei pentru hălcile dinăuntru. Metafora este foarte reuşită pentru a explica lupta modernă pentru hălci cât mai mari din buget.
Problema devine importantă pentru România, din moment ce legăm parlamentarii de un anumit teritoriu. Astfel, vor avea interes să atragă bani de la buget acolo, pentru a spune oamenilor: v-am făcut podul, v-am făcut şcoala. Într-un sens direct, chiar vor avea dreptate, ei au adus banii de la buget acolo. Pe plan general însă, noi toţi contribuabilii plătim pentru ca un deputat să fie ales şi pentru proiecte care sunt evaluate în scop politic, nu pentru că ar fi neapărat nevoie de ele în teritoriu.
Cum probabil vom avea şi pe viitor guverne slabe, cu susţinere limitată în parlament, practica „porcilor săraţi“ va prolifera şi la noi. Deja sunt semne, chiar înainte de alegeri. Un ziar central scria acum câteva zile cum miniştrii şi-au alocat bani de la buget exact în circumscripţiile unde vor candida. Deja au apărut scrisori electorale de la candidaţi parlamentari, care promit proiecte concrete, gen şcoală, parc etc. Doar că un parlamentar nu poate face aşa ceva decât dacă va şantaja guvernul pe diverse proiecte de legi. De acord, parlamentarul trebuie să arate ceva alegătorilor, politica se face pe proiecte şi rezultate. Doar că este un echilibru greu de ţinut între proiecte, cu adevărat necesare şi simple cheltuieli electorale, adică bani aruncaţi pe fereastră. Americanii au făcut mai multe legi pentru a limita cheltuielile aberante de tip „pork barrel“, au şi ONG-uri care urmăresc atent cheltuielile şi fac scandal când bănuiesc aşa ceva, presa face şi ea scandal pentru proiecte ca „podul spre nicăieri“ din Alaska (proiectul a fost anulat în urma scandalurilor). Mă tem că noi începem cu practica proastă şi până vom dezvolta mecanisme pentru ţinerea sub control va mai dura şi ne va arde la buzunare.
