Când eram copil, îmi plăcea să intru în Craiova mai ales noaptea. Pe la Cârcea îmi lipeam nasul de geamul personalului, aşteptând să apară luminile spectaculoase ale uzinelor, apoi ale blocurilor şi străzilor. Le-aş fi recunoscut oricând. Ziua, oraşele îmi păreau asemănătoare, aşa cum observasem că sunt casele oamenilor: toate împărţite în cameră de zi, bucătărie, dormitor, baie etc. Da, unele erau mai mari decât altele, aveau odăi în plus, accesorii diferite, dar una care să nu aibă nici cameră de zi, nici bucătărie, nici dormitor, nici baie nu văzusem.
Zilele de vacanţă curgeau repede: miuţe cu băieţii de pe stradă, dimineţi la pescuit pe Balta Craioviţei, drumuri în parc (la Biju) unde hrăneam lebedele de pe lac cu floricele şi căprioarele de după garduri cu iarbă şi bomboane, duminici în Luncă sau în Botanică, unde mă căţăram în turnul de piatră, după-amieze pe Stadionul Central, la care ajungeam pe orice străduţă (nu mă puteam rătăci, tot puhoiul mergea într-acolo). În serile petrecute în casa din Craioviţa Veche, loveam cu un singur deget „Ceata lui Piţigoi“ în clapele pianului mic şi ştirb, trăgând cu urechea la conversaţia părinţilor (despre colegi de serviciu, despre bunica luată de pe arie de comunişti şi condamnată pentru înaltă trădare: ascunsese în pod o parte din grâul pe care îl recoltase de pe pământul ei, despre fabrica de avion, cum îi zicea tata, ironic, pentru că produsese numai unul).
Cu un personal veneam în Craiova şi în prelungita adolescenţă, când nu mi se mai potriveau pinioanele cu ale celor din jur. Unii mă priveau ca păsările, cu un singur ochi, să mă convingă că m-am ratat, o prietenă îmi expunea teoria femeilor sinusoidale şi a bărbaţilor centraţi, iar în tren era fum gros de tutun, de la excavatoriştii care se întorceau de pe şantiere bând vin negru în cinstea presupusului amant al nevestei: „Dar omului ăluia, săracu’, nu i-o fi fost greu o lună de zile, cât am lipsit?“. Începusem să înţeleg că femeile nu sunt mimozele care crezusem eu, dar mă mâhnea incompetenţa acelora dintre ele care nu mă remarcau. În ultimii ani de comunism, în tristeţea de după Cernobâl, care parcă n-avea capăt, la alimentara de pe Brestei nu se mai găseau nici conserve de peşte, doar borcane cu stufat, iar dimineaţa, când porneam spre Institut, luam autobuzul în sens invers, căci maşinile care veneau de la cap de linie, cu oamenii pe scări, nu mai opreau în staţie.
Ultima dată când am intrat în oraş, la sfârşit de septembrie 2008, eram în maşina unui prieten. Ne întorceam, mai mulţi, din Bucureşti, de la concertul venerabilului Cohen. Nu se vedea mizeria, nu circulau, în miezul acela de noapte, nici limuzinele oamenilor de afaceri prin oraşul pândit de schimbări (se aşteaptă drumul expres, spitalul regional, investitori pentru Avioanele care nu mai produc măcar aparatul ăla de zbor). Sunt şi lucruri care nu se schimbă, dincolo de gardurile acoperite de caprifoi ori de zorele: voluptatea cu care ne pândim greşelile (ştii că ale tale sunt mari, dar nu cumva şi celălalt a greşit puţin?! Şi atunci?), oamenii înghesuindu-se să prindă o invitaţie gratuită la spectacolele prezentate de Zilele Craiovei (cine spunea că lumea nu mai e interesată de actul cultural?), asprimea mâinilor doctoriţelor, de la săpunul folosit după fiecare consultaţie, de exemplu. Sau serile când ascult Monteverdi cu gândul la prietena ce mă dusese
într-o expoziţie Kate Kolwitz (şi la tenorul ce cânta madrigaluri acolo). „Ţii toate vestigiile în lista de messenger?“, îmi şopteşte, de după umăr, o voce feminină, actuală, care îmi aminteşte că învelim, în feluri diferite, desigur, acelaşi sâmbure.
