Nu ţinusem niciodată în braţe un copil atât de mic. Dan părea şi mai speriat, atunci când Nadia i l-a dat pentru câteva clipe. Atenţia ei era focusată pe bebeluş, chiar şi în momentele în care răspundea întrebărilor prietenului meu (nu se mai văzuseră de vreo zece ani, adică din zilele când eu furam trandafiri şi corcoduşe verzi şi, astfel înarmat, o aşteptam să iasă de la liceu). Mi se părea că îi simt nevoia de a avea, o clipă, mâinile libere.
Ne adăpostisem în muzica liniştită a unei ceainării bucureştene, pe o stradă presărată cu gardurile acoperite de zorele ale unor ambasade. Trecând pe lângă cea a Germaniei, el îşi amintise cozile pentru vize, din anii ’90, şi un glas imperativ rostind, la şapte dimineaţa, după strigarea numelui unuia care se dovedea absent: „Taie-l!“. Oarece nostalgie îmi dădea şi mie târcoale, poate de la cuvintele Corinei, spuse lângă Grădina Icoanei: „Aici s-au cunoscut părinţii noştri“, urmate de replica lui Dan: „De la întâlnirea aia a început totul“, sau doar de la imaginea Nadiei alăptând şi schimbând pampersuri. „Câte scutece o fi fiert mama?“, mă întrebam, cu gândul la prima maşină de spălat pe care părinţii mei aveau să o cumpere când eram deja mare. Dar bunica mea, care a crescut nouă copii? Pentru ea noţiunea de cezariană era ceva exotic, suspect, aşa cum o femeie care fumează sau una care a divorţat nu prezentau încredere. Ce părere ar avea despre nepoatele ei plecate de câţiva ani la muncă în Spania? Dar despre faptul că schimbăm după propria dorinţă şi inspiraţie canalul TV, partenerul de viaţă, ţara în care lucrăm şi pe cea în care ne petrecem vacanţa?
Ce ar crede despre iubita unui nepot, care, la o petrecere în familia lui, îşi exprima părerea că până la 30 de ani e bine să te distrezi, apoi se cuvine să îţi găseşti un fraier cu care să te măriţi. („Andrei, vezi să nu fii tu fraierul ăla!“, şoptise, nu neapărat cu limba soacrei, mama lui). Nu funcţionau mai bine căsătoriile aranjate de părinţi? Cum i s-ar părea porumbul fiert dintr-o cutie vidată, în comparaţie cu acela din strachina pe care ne-o aducea, la început de toamnă, colectivista Gica? Ce i-aş spune despre xerox, că e un fel de indigo? Cum s-ar descurca în manevrarea unui telefon mobil, a cardului, a internetului? Ce şi-ar închipui că e un blog sau un forum de discuţii?
Cum să-i explic de ce aparatul de fotografiat nu mai are nevoie de film, ce e acela un mp3, un mp4 sau un i-pod, când sunt atât de multe schimbări, în atâtea direcţii, încât uneori, aruncând privirea aia din apă către ţărm, nu mai ştii dacă procesul la care asişti este „work in progress“ sau joci rolul cutiei negre? Să încerc să-i spun de ce primeşte un laptop toate tipurile de fişiere? „Toate tipurile de ce?“, m-ar întreba, poate, cu vocea ei răguşită din ziua în care, obosit şi revoltat, refuzasem să îi masez spatele osos şi mă ascunsesem în bucătăria de vară, numită „saivan“, printre imensele borcane cu murături. Venise după mine, lumina puţină nu bătea, prin uşa deschisă până în acel cotlon, iar ea privea pe lângă silueta mea chircită, mormăind: „Cornele, eşti aici, mă?“. Îmi ţineam respiraţia, inima îmi bătea tare, şi nu frica mă oprea să ies, cât ruşinea dezertării şi nepriceperea de a spune „Îmi pare rău“. „Zi, mă, eşti aici?“, repeta, şi mi se părea că ochii ni s-au întâlnit, că m-a dibuit. Dar nu mă vedea, aşa cum i se întâmpla şi cu fructul ăla către care tot pornea, în câte o după-amiază, de la masa din curte: „Când stau pe scaun, văd un măr roşu, dar când ajung lângă pom, nu mai e“.
