Premierul PD-L, o miză înşelătoare

La PSD şi PNL, lucrurile s-au cam lămurit. Ca promisiune de prim-ministru, social-democraţii merg pe mâna lui Mircea Geoană, deşi unii de prin partid lansează zvonuri şi despre alţi posibili pretendenţi, iar liberalii, cum era de aşteptat, rămân la Călin Popescu Tăriceanu. Premierul în funcţie s-a şi autopropus, de altfel, recent, la Şcoala de Vară a Tineretului Liberal, şi aşa a rămas. Deşi şansele PNL de a da şi viitorul prim-ministru sunt aproape nule, propunerea continuităţii cu Tăriceanu şef de guvern şi după alegerile din noiembrie are logica sa. Liberalii nu-şi pot permite să admită public că, oricâte merite ar avea actuala lor guvernare, şi are destule, sunt condamnaţi s-o întrerupă pentru simplul fapt că nu-s favoriţi la statutul de prim partid al ţării, cel ce va da, cel mai probabil, viitorul şef de guvern. E o chestiune ce ţine mai degrabă de psihologie decât de politică aceea de a-şi fixa un scop imposibil pentru a obţine un maxim posibil. Lucrurile stau cu adevărat problematic, cel puţin deocamdată, în altă parte, mai exact, la democrat-liberali. După nenumărate şi incredibile bâlbe, ca să nu le zic gafe, începând cu cea a desemnării Elenei Udrea de a gestiona criza de partid de la Constanţa, PD-L pare decis să se clarifice. Va avea o propunere oficială de viitor premier, pe 12 septembrie, la Conferinţa Naţională a partidului. Cel mai probabil, acesta va fi Theodor Stolojan, lider detaşat în sondaje de toţi ceilalţi posibili candidaţi, începând cu Emil Boc. Dar simpla aritmetică a popularităţii nu rezolvă problema de fond a PD-L decât poate în mintea unora, dacă nu a majorităţii liderilor şi membrilor săi. Pentru democrat-liberali, a avea cel mai bun posibil candidat la poziţia de premier e o miză secundară, dar şi înşelătoare. Totul pleacă de la ceea ce ar fi trebuit să înveţe, şi se pare că n-au făcut-o, din  alegerile locale din acest an. PD-L e, într-adevăr, partidul care a obţinut cele mai multe voturi, deşi doar cu puţin peste PSD, dar e, în acelaşi timp, partidul care a dezamăgit cel mai mult. A obţinut circa 30 la sută din voturi, dar acest procent e mult sub aşteptările pe care le creaseră între timp. Iar logica în asemenea situaţii, în aproape orice situaţii, nu doar în politică, e să te concentrezi pe jumătatea goală a paharului, şi nu pe cea plină. O victorie obţinută chinuit nu e un succes pe jumătate, ci un eşec pe jumătate. Diferenţa de perspectivă e esenţială pentru ceea ce îţi propui să faci în continuare. Dacă vor să-şi revină, democrat-liberalii au nevoie de terapie, nu de şampanie, iar asta, în cazul lor, înseamnă o ruptură de mare parte din trecut. Electoratul pe care n-au reuşit să-l scoată la vot la locale (aici e jumătatea goală a paharului) are nevoie nu de promisiunea unui premier Făt-Frumos, ci de alt fel de partid. Pentru alegerile din noiembrie, alt fel de partid înseamnă, practic, promisiunea altui fel de guvernare. Înainte de a avea un premier de excepţie, iar Stolojan nici măcar asta nu mai este, PD-L trebuie să fie un partid de excepţie, care promite o guvernare aşijderea. Dacă vor avea aşa ceva, numele celui propus s-o conducă devine doar o confirmare a ei, şi nu o promisiune în sine. Această nevoie de „excepţionalism“ e valabilă doar pentru PD-L, şi de aici şi greutatea ei. Democrat-liberalii vor fi votaţi sau nu, dacă au sau nu au un conţinut real şi un profil ferm. Celelalte două partide care mai contează, PSD şi PNL, au la îndemână: primul – inerţia unui electorat atent mereu la promisiunile stângii, oricât ar fi ele de gogonate, iar al doilea – instrumentele guvernării. Ambele le folosesc din plin. Cei din PD-L nici nu pot promite orice, pentru că electoratul lor potenţial e cel mai greu de păcălit, şi nici nu sunt la guvernare. Ei trebuie să se reinventeze. Extrem de dificil şi riscant, dar e singura lor şansă, cel puţin pe termen lung.