Povestea din Georgia se cronicizează. Criza a izbucnit peste noapte, fără nici un sens aparent. Abhazia şi Osetia – şi pentru cei care nu auziseră deloc de aceste provincii – au intrat în vocabularul comun internaţional. Imaginile TV cu coloane militare, schimburi de artilerie, mii de refugiaţi au invadat televizoarele. Prilej pentru diferiţi lideri politici să îşi arate feţele în faţa microfoanelor, să dea conferinţe de presă, să se deplaseze urgent în „zonă“. Cum e vară şi subiectele lipseau, a fost un prilej nimerit să nu se lase uitaţi şi să îşi strice vacanţele prelungite pe iahturi, insule exotice sau la ferme… Pentru că invazia a stârnit repede reacţia câtorva mari puteri care s-au simţit ameninţate de îndrăzneala Kremlinului. Tancurile Armatei Roşii păreau hotărâte să ajungă la Tbilisi să „rezolve“ chestiunea guralivului Saakaşvili. Cheia acestui dosar este, cred, la Bucureşti. Aici, la summit-ul NATO, liderul georgian credea că ţara sa va fi admisă în NATO (ca şi Ucraina, şi Macedonia). Avea promisiunile şefilor NATO. Numai că Rusia a avut o replică diplomatică energică (era şi criza energetică pe tapet) şi Franţa&Germania s-au răzgândit şi au fost contra admiterii Georgiei. Cele două mari puteri europene duc o politică externă ciudată, încercând să nu confrunte şi alarmeze Kremlinul în nici un fel, sperând în acelaşi timp să obţină avantaje unilaterale care trec dincolo de cadrul raporturilor Rusia-NATO. Franţa se află astfel în limitele politicii ei externe tradiţionale, care vede în colaborarea bună cu Rusia cheia influenţei ei în lumea occidentală. Germania, odată cu Kohl şi Gorbaciov, a realizat o apropiere ale cărei baze au fost puse în anii ’60 de cancelarul Willy Brandt. Mari interese germane sunt desfăşurate acum în Rusia. Germania este principalul partener economic al Rusiei, o Rusie care, jucând hotărât pe cartea resurselor sale de gaz şi petrol, creşte economic cu peste zece procente pe an după epoca Elţân. Putin a strâns rândurile, a făcut ordine printre oligarhi, a adus vechile reţele KGB în inima economiei… Medvedev, cu care a făcut rocada, îl urmează. Cu această Rusie – la mijloc de drum între comunism şi capitalism oligarhic, o Rusie care ţine în şah Occidentul cu resurselele sale energetice practic nelimitate, în acest secol cel puţin – avem de-a face acum.
Relaţiile cu lumea exterioară nu sunt simple pentru Moscova. Putin&Co nu pot înţelege de ce, dacă Pactul de la Varşovia s-a desfiinţat, NATO continuă să existe. Rusia nu priveşte cu ochi buni extinderea NATO spre Est. Nutreşte, ca pe vremea lui Stalin, obsesia „cetăţii asediate“, a izolării ei de ţări ostile. El a creat aşa-zisul „cordon sanitar“ după al doilea război mondial, prăbuşit abia în 1989. Putin s-a folosit cu multă determinare de şantajul energetic în mai multe situaţii şi a arătat că este un negociator dur şi hotărât. Aşa că anunţul că Georgia (ca şi Ucraina) vor fi membre NATO, făcut la Bucureşti, deşi era mult mai puţin decât se aşteptau liderii prooccidentali de la Kiev şi Tbilisi, a produs nemulţumiri grave la Moscova. Criza din Georgia trebuie înţeleasă în acest context „bucureştean“. Dosarul este mai complicat decât atât, fireşte. S-au rostit diferite nume, „Kosovo“, „Cecenia“, dar şi „Ungaria ’56“, „Cehoslovacia ’68“ etc., în aceste zile fierbinţi. Toată afacerea miroase a ambiţii imperiale, a petrol şi gaze naturale, a bani extrem de mulţi, a putere şi influenţă. E greu de spus ce se va mai întâmpla în această criză, dar cert este că ea este departe de a se încheia, în ciuda asigurărilor date de toate părţile, şi de tonul belicos/împăciutor al unora şi altora.
