S-a stins la Moscova, la 89 de ani, Alexandr Soljeniţin, anunţă agenţiile de presă. Sunt la Paris; aici, televiziunile sunt pline cu reportaje, materiale documentare, ştiri, imagini cu marele scriitor. Emoţia este puternică şi ziarele au apărut pe prima pagină ca headlines cu trista veste. Nu ştiu ce efect a produs la Bucureşti această să îi zicem convenţional informaţie de ultima oră. Se încheie o epocă, o lume care i-a avut în miezul ei pe Saharov, Papa Ioan Paul al II-lea şi Soljeniţin; din aceeaşi galerie fac parte şi Walesa, şi Havel, figurile extraordinare ale luptei pentru adevăr, luptă care a dus în cele din urmă la prăbuşirea comunismului. Am citit, student fiind, „Pavilionul canceroşilor“, carte încredinţată pe sub mână de profesoara de franceză de la facultate; fusese într-o excursie în Franţa şi adusese câteva cărţi interzise. Şocul a fost enorm. Spunea celor care au reuşit să citească atunci că de acum există un reper moral, care nu poate fi ignorat. Se vorbea pentru prima dată după decenii despre spunerea adevărului, ca valoare supremă. Sistemul se baza pe minciună şi adevărul era absolut fatal pentru comunism. Mitul marxist-leninist al eliberării omului prin bolşevism era contrazis decisiv de realitatea, mărturisită cu un curaj total, a lagărelor de concentrare, a represiunii, cenzurii şi mizeriei. Paradisul terestru se dovedea prin opera lui Soljeniţin un coşmar, o lume a tenebrelor, a propagandei şi a minciunii. Când a apărut „Arhipelagul Gulag“, ceasul pentru regimul sovietic a început să se audă. La nici douăzeci de ani, paradele militare din Piaţa Roşie, atât de înfricoşătoare şi ameninţătoare, prezidate de figurile patibulare şi sumbre ale membrilor biroului politic PCUS de pe mausoleul lui Lenin, erau deja un capitol de istorie încheiat.
Publicarea în Occident a „Arhipelagului Gulag“ a produs un enorm scandal şi scriitorul a fost expulzat din URSS – era primul cetăţean al URSS după Troţki, la sfârşitul anilor ’20, care suferea un asemenea tratament. Era o aparentă înfrângere, în esenţă, un enorm succes al scriitorului. KGB, Brejnev şi Co. nu şi-au putut permite să îl trimită în Siberia. Iar opera sa, odată răspândită, şi-a făcut efectul. Spiritul este mai puternic decât forţa fizică, violenţa şi minciuna. Adevărul cere sacrificii, dar, până la urmă, nimic durabil nu se poate baza pe minciună. Sunt lucruri pe care Soljeniţin ni le-a reamintit când nimeni nu mai credea că se poate face ceva pentru a ieşi la lumină; şi aproape toţi erau convinşi, dar şi resemnaţi că sunt pierduţi pentru secole în acel marasm. Pe umerii lui Soljeniţin s-a ridicat o întreagă generaţie de disidenţi în estul Europei, care a contestat sistemul cu mai multă ardoare şi curaj decât o făcea duşmanul obiectiv şi infinit mai bine înarmat al bolşevismului – Occidentul. Aceşti oameni, practic cu mâinile goale, luând exemplul extraordinar al marelui rus, folosindu-se doar de cuvânt – teribila armă cum vedem -, au subminat ireversibil această Siberie care se întindea de la Vladivostok la Praga. Soljeniţin a fost cu siguranţă figura tutelară a acestei treziri din morţi, a acestei renaşteri extraordinare, a curajului, a setei de adevăr, a deşteptării civismului. Fără Soljeniţin la început, apoi Saharov şi ceilalţi, e de neimaginat anul 1989 cu prăbuşirea zidului de la Berlin şi tot ce a însemnat asta. Nu a fost un miracol, cum s-a scris nu o dată. Miraculos a fost – cum a şi scris cândva Soljeniţin despre apariţia lui Saharov – faptul că au apărut asemenea oameni, care în faţa represiunii absolute, a cruzimii fără limite, a cinismului puterii, nu au cedat.
Se duce o lume odată cu dispariţia lui Alexandr Soljeniţin. Epoca postbelică poate fi pusă în paranteze. E suficient să comparăm lumea în care a creat şi luptat Soljeniţin – epoca Războiului Rece – cu lumea de azi, ca să înţelegem aportul său uriaş şi sensul vieţii lui fără egal.
